Discursul antiromanesc al lui Igor Smirnov rostit cu ocazia implinirii a 64 de ani de la "eliberarea orasului de agresorii fascisti germano-romani", manipulat in directia acuzarii Romaniei si romanilor de ieri, de azi si, probabil, de maine, a fost comentat deja in presa noastra. Nici liderul separatist transnistrean, nici antiromanismul lui patent nu merita o staruinta prea mare, fiind evidente si marcand, probabil, mai mult decat niste idiosincrazii personale. Ele par sa exprime, proferate cum sunt de la o tribuna oficiala, o conduita politica ostila si, eventual, revansarda care, la adapostul pretentiei de a asigura statut de limba oficiala secunda rusei, in virtutea recunoasterii democrate a drepturilor minoritarilor rusofoni, numeric consistenti, isi vadeste deja si in Republica Moldova primele roade, prin despuierea romanei de rangul ei de unica limba de stat. Pastrarea onomasticii regionaliste pe seama ei – "moldoveneasca" -, excesele filologice manipulate politic si fara justificare stiintifica (dictionare moldo-romane si romano-moldovenesti!), iar acum restaurarea rusei pe podiumul simbolic sunt, toate, reculuri semnificative intr-o dinamica geopolitica ramase, ca inainte vreme, in sfera disputelor bazate pe drepturile istorice. Numai ca, la Nistru, logica drepturilor istorice este intoarsa impotriva ei insesi, iar grosolania argumentatiei in falset se doreste acreditata cu depline drepturi prin reluare perseverenta.
Frontul de atacare a romanei nu este insa, cum se vede, singurul. Culpabilizarea tarii noastre, a poporului ei si a oricarei politici romanesti prin calificarea Romaniei in termenii fascismului este o alta tentativa etern reluata. Ma gandesc ca Igor Smirnov nu ignora ca alianta militara si politica momentana dintre dictatorul Ion Antonescu si Adolf Hitler era pragmatica, nu ideologica (decat intr-un sens mai larg, al aceleiasi optiuni pentru extremismul de dreapta), dar el pare sa confunde acest fapt cu optiunea pentru ideologia mussoliniana, ceea ce este, evident, eronat. stie oricine astazi ca hitlerismul a fost una, iar fascismul alta, chiar daca Antonescu, personaj autoritarist contestat pe buna dreptate astazi in Romania, din cauza antisemitismului si antislavismului lui patent, ca si pentru ultranationalismul si nesabuinta lui din razboiul mondial secund, ramane, totusi, pentru orice om atent la realitatile istorice, un ofiter de cariera care in anii 20 ai secolului trecut a respirat din greu atmosfera democrata din Franta si Anglia. Dictatura personala, de factura militarista a lui Antonescu, nu poate fi insa confundata cu profilul unui popor ori cu identitatea unei tari de-a lungul istoriei ei, fie si numai moderne si contemporane.
Prezenta armatei romane in Transnistria se leaga deci de alianta – niciodata bazata pe vreun tratat explicit in acest sens – dintre Antonescu si Hitler, urmare a deposedarii Romaniei de Basarabia si croita dupa gandirea nesabuita – ori tematoare – a dictatorului roman, fidel cuvantului dat chiar si dincolo de limitele teritoriului recuperat. Dincolo de socoteala – cu intentii de loialitate sau, pur si simplu, tematoare? – ca armatele germane trebuiau secondate in aventura lor estica pana la capat, Antonescu isi faurise si o ideologie specifica, socotind ca "pentru mine, cea mai mare provocare la adresa reconstructiei europene este rezolvarea problemei slave" si ca pentru o pace durabila trebuia "ca actiunea germana contra slavilor sa fie legata de cea a rasei latine; pozitia noastra fata de slavi nu trebuie sa fie afectata de ezitare si orice politica ce ia in considerare izolarea, neutralizarea sau ocuparea teritoriilor slave poate fi considerata legitima". Gandirea antislava romaneasca, legitimata inainte vreme de expansionismul rus din secolul al XIX-lea si prin prestatia convingatoare a unor politicieni autohtoni de calibrul lui P.P. Carp, nu a fost inventata de Antonescu si nici nu s-a epuizat cu el, avand justificari istorice vizibile in pierderea suferita la 1812 si in schimbul teritorial dintre Dobrogea si judetele din sudul Republicii Moldova cu prilejul pacii de la Berlin (1878) si fiind confirmata in relele ei expectante de dominatia sovietica de dupa razboi. Evident insa ca teama de ambitiile rusesti dominatoare nu avea de ce sa ia forma elucubranta din gandirea antonesciana, care pare sa fi ignorat ca romanii si romana nu existau asa cum sunt ei si cum am mostenit-o, fara aporturi slave consistente si de o substantiala vechime.
Iata de ce, disociind ferm intre caracterul aventurist al politicii antonesciene dincolo de Nistru, pe de o parte, si participarea – intemeiata si patriotica – a Romaniei la razboiul antisovietic se cuvin manifestate, in interiorul tarii noastre si in exteriorul ei, atat o dezavuare a antisemitismului, antidemocratismului si antislavismului maresalului dictator, cat si o corecta intelegere a temeiurilor pentru care Romania Mare, in plina amenintare plurala din partea URSS, a Bulgariei si a Ungariei, incerca sa obtina inapoi, vitejeste si cu arma in mana, ceea ce pe drept ii apartinuse si se cuvenea sa ii apartina.
Resping, in consecinta, ca pe un afront politicianist, demagogic, mizerabil, acuzele proferate la Tiraspol de Igor Smirnov, deplor complicitatile dintre Chisinau, Tiraspol si Moscova in aceasta directie si ii indemn pe istoricii romani si straini sa elucideze cat mai corect episodul campaniei noastre rasaritene in cea de-a doua conflagratie mondiala.