Preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Șelari din centrul vechi al Bucureștiului, FOTO: arhiva personală

Istorii puțin știute din centrul Capitalei. Slujitor sub ochii Regilor Carol I și Elisabeta

Preoția nu este o meserie, ci este o misiune. Preotul este slujitorul lui Dumnezeu pe pământ, dar și slujitorul oamenilor aici.

Cătălin Șerban 0 comentarii

Actualizat: 01.05.2021 - 22:11

Costel Burnichi este preotul-paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Șelari din centrul vechi al Bucureștiului, monument istoric ai cărei ctitori au fost Regii Carol I și Regina Elisabeta ai României. Picturile lor au fost ascunse în perioada comunistă.
România Liberă: Cum ați ajuns să-l slujiți pe Iisus Hristos? Ce v-a determinat?

Costel Burnichi: Slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui este o determinare lăuntrică, este o chemare pe care Dumnezeu o face și cred că fiecare din noi își cercetează cugetul și răspunde acestei chemări. Preoția nu este o meserie, ci este o misiune.
Preotul este slujitorul lui Dumnezeu pe pământ, dar și slujitorul oamenilor aici. Cred că am avut o chemare, o aplecare spre biserică și spre cele sfinte încă din copilărie. Dincolo din ce am trăit și am văzut la mama, încă de mic copil, chiar sub vremurile din perioada ateo-comunistă, am fost mereu cu colindul, am mers cu steaua, spuneam crezul în biserică. Sunt vrâncean, din comuna Răcoasa, sat Verdea, o comună care are în componență Mărăștiul, Mărășeștiul, Oituzul, adică: Pe aici nu se trece!” Așa am ajuns să slujesc lui Dumnezeu și oamenilor ca preot, răspunzând acestei chemări. A fost o încercare, pentru că admiterea la seminar pe timpul acela, spre finalul perioadei comuniste, în 1988, s-a petrecut din a 3-a încercare, când erau cam 13 candidați pe un loc. Faptul că nu am intrat prima dată, nu am intrat a doua oară, mai mult m-a înverșunat, nu m-a dezamăgit.
Care este cea mai mare încercare a unui preot? Cu ce se luptă frecvent în această chemare?
Ca și omul, cea mai mare luptă este cu el însuși. Două mari certitudini se cer preotului la judecată: una este Hristos, trupul lui Hristos, sfântul Agnes pe care îl primește preotul când este hirotonit: „Ține în mână acest odor și se va cere întreg din mâinile tale la sfârșitul veacurilor.” De aici vine și greutatea responsabilității, de aici preotul trebuie să țină cont foarte mult cui îl împărtășește pe Hristos.
De aceea Sfânta Împărtășanie nu se dă oricum, oricând, oricui și, în primul rând, acolo, în taina spovedaniei se stabilesc condițiile, rețeta, canonul.
A doua mare certitudine este că preotului i se vor cere din mâinile lui, sufletele încredințate lui. Nu poți să fii inconștient de sufletele încredințate care ți se vor cere din mâinile tale. Și ce-i mai scump, spune evanghelistul Marcu, în capitolul 8: „Ce va câștiga omul dacă va avea lumea întreagă, dar își va pierde sufletul său?”
Nu mai vorbim și de sufletul lui: Cui i s-a dat mult, mult i se va cere!

Cum ați ajuns să fiți preot paroh al bisericii Sfântul Nicolae Șelari?

Am fost numit preot în 1994 într-o eparhie a Dunării de Jos unde am stat, fără vreo două luni, aproape 10 ani. Am plecat de acolo, dintr-o comunitate unde mă atașasem, de am plâns aproape 3 luni când am venit în București. Parohia de unde am plecat era în Măcișeni, comuna Corbi, județul Galați. D.p.d.v. geografic este chiar în centrul județului Galați, vreo 25 km de la Tecuci spre Târgu Bujor. Am plecat de acolo pentru că a fost nevoie să fiu lângă doamna preoteasă care se îngrijea de cel de al treilea copil, prin spitalele bucureștene, suferind de la nouă luni și nevoit să fie sub supraveghere medicală. Și după 10 ani am dat examen de intrare în București, luat cu media de transfer 9.15. Printre locurile vacante era și acest post la Nicolae Șelari., în centrul Capitalei.

E o biserică încercată, dar foarte veche, de două ori rezidită, de mai mult de 3 ori reconsolidată. Se aseamănă cu povestea mănăstirii Curtea de Argeș. Cine a fost aici meșterul Manole și care a fost sacrificiul înfăptuit pentru care ea este încă în picioare după atâtea vicisitudini?

Meșterul Manole aici este chiar patronul acestui sfânt lăcaș, Sfântul Ierarh Nicolae, cel mai blând dintre sfinți și dintre ierarhi. Așa cum spun mulți credincioși care intră în acest sfânt lăcaș este o biserică cu mult har. Vibrația lăcașului se simte de cum treci pragul lui. Prima atestare istorică a acestui lăcaș este la 1676, o primă biserică din lemn care a dispărut. Apoi au fost cele 3 încercări cu o biserică din piatră, din zid. Actualul lăcaș este cel rezidit a doua oară la 1866-1868 după ce cel de la 1800 și un pic a ars la marele incendiu care a fost atunci în Centrul Vechi. De la acel incendiu s-a salvat singurul odor pe care-l avem și acum, icoană făcătoare de minuni a Sfintului Ierarh Nicolae.

Cum s-a reușit păstrarea picturilor Regilor Carol I și a Elisabetei în timpul dictaturii comuniste? Cum s-au restaurat picturile?

Pictura așa cum se observă, de la intrarea în acest sfânt lăcaș, este o lucrare a marelui Tăttărescu. Se știe, din mărturisirile pe care le găsim în izvoarele bisericii noastre, că este prima pictură în stil neoclasic a lui Tăttărescu, pictură la care ar fi contribuit cu 10000 de galbeni din vistieria personală însuși Prințul Carol I. Asta se întâmpla înainte de a fi Rege, când era doar Domnitor. Din înscrierile pe care le avem se spune că Tăttărescu l-ar fi pictat pe Carol I și un ucenic de-al său pe Principesa Elisabeta, viitoarea Regină a României. Ei au fost pictați tocmai pentru că breslele care au contribuit la refacerea acestui sfânt lăcaș, după marele cutremur, n-ar mai fi avut bani și atunci Domnitorul Carol I, intrând în acest sfânt lăcaș, a luat pe loc această decizie de a contribui personal pentru terminarea lucrărilor. De aceea ei au ajuns să fie pictați ctitori.
Asta se întâmpla la 1868-1869, în primii ani de domnie ai lui Carol I. A înnobilat biserica, pe lângă faptul că a contribuit pentru realizarea picturii cu policandrele, cu argintul care a fost prelucrat și au fost acoperite icoanele împărătești de pe catapeteasmă, jilțurile arhierești care sunt făcute de aceeași meșteri care au lucrat mobilierul de la Peleș. Ele sunt lucrate în aceleași ateliere din Austria. Avem insignele regale NIHIL SINE DEO. Au și un specific, jilțul arhieresc este lipit de jilțul regal, sunt două jilțuri în dreapta, iar jilțul Elisabetei, în stânga, cum stau femeile. Sunt conservate suficient de bine, cam 80-90% din cum erau, și vor fi și ele restaurate după ce terminăm catapeteasma.
În perioada ateo-comunistă, picturile celor doi ctitori au fost acoperite și am înțeles, de la preotul paroh Grigore Andronescu, dinaintea mea, că a fost pusă o pânză de câlți ca să o protejeze, și apoi peste pânza respectivă a fost pictat altceva. Nu au avut inspirația, ca după revoluția din decembrie 1989, să fi pozat picturile respective ce au acoperit pe Carol I și Carmen-Sylva. Din păcate nu avem nici o mărturie și nici o poză ce picturi au acoperit portretele ctitorilor. Dar așa s-au salvat.

Aveți o responsabilitate în plus când slujiți în acest locaș care are o istorie aparte?

Este în primul rând o mulțumire lăuntrică decât o responsabilitate. Responsabilitatea este una morală, a conștiinței pe care cred că o are orice preot pentru că atunci când intrăm și slujim la sfânta liturghie și alte taine, știm că ocrotitorul acestui sfânt lăcaș este Sfântul Ierarh Nicolae, cel mai blând păstor, marele filantrop și totodată demn în păstrarea rânduielii canonice și dogmatice a creștinismului. Sfântul Ierarh Nicolae este patron viu, autentic, făcător de minuni, prin icoana respectivă care a fost restaurată și simți așa de la oarecare distanță când te apropii de ea harul acestui sfânt, normal că de aici vin responsabilitățile pe care tu le ai față de locul acesta.

Credeți că numărul credincioșilor se împuținează în secolul 21, cu cât tehnologia avansează și ne ușurează viața?

Împuținarea sau creșterea numărului credincioșilor depinde de capacitatea de jertfelnicie a slujitorilor bisericii și a fiecărui credincios în parte de a răspunde încercărilor vremurilor ce vor veni.
Tehnologia îndepărtează oarecum pe Dumnzeu de om sau invers, dar depinde cum o folosim. Ne putem folosi de această tehnologie ca să ne apropiem între noi, și chiar de Dumnezeu, putem ține conferințe, predici.
E ca atunci când avem un cuțit și mă pot folosi să fac salată sau să fac un act de fratricid cum a făcut Cain cu Abel.

Care este cauza pentru care biserica este astăzi atât de hulită de „oamenii noi”, de cei care nu mai țin cont de originea lor?

În momentul în care vrei să te desprinzi de rădăcini, de trunchi, fără o normalitate, fără un firesc așezat de Creator nu faci, cum spune românul nostru, decât să-ți furi căciula singur. Adică omul se desprinde de familia sa atunci când e copt, ca un fruct. Dacă-l rupi dinainte de a se coace, rupi și craca, nu doar fructul în sine. Dacă-l lași mai mult decât trebuie el cade jos și putrezește sau sunt fructe care putrezesc deja în copac. Omul se desprinde, așa cum spune Hristos, dar nu se dezice de înaintași, de rădăcini, doar pleacă din familia lui și va lăsa pe mama și tatăl său și va fi un trup. Desprinderea de origini, de rădăcini nu înseamnă decât moarte.

Ce-i mână atunci pe oamenii aceștia să-și nege rădăcinile?

Lucrarea lui AntiHrist. Primul și cel mai mare vrăjmaș al lui Dumnezeu a fost Satana. Bucuria și împlinirea lui este să despartă pe om de Dumnezeu și așa cum noi spunem că Dumnezeu lucrează prin oameni, și Satana lucrează prin 

oameni. Poate că Dumnezeu îngăduie să trăim aceste vremuri de încercare și pentru păcatele noastre pentru că de multe ori noi ne-am uitat rădăcinile. Dacă le-am uitat, acum culegem roadele.
Ispita și încercarea, d.p.d.v. teologic nu e păcat. Depinde cum te raportezi la ispite.

Care este păcatul cel mai des pe care-l spovediți?

Nu știu dacă aș putea spune că e unul singur. Cred că, dacă tot vorbeam de vremurile pe care le trăim, păcatul pe care-l spovedim atât de des și suntem tentați să cădem des este cel al purtării de grijă aproapelui.
Adică, cum spun surorile noastre când merg la spovedit, este clevetirea. Să te faci judecătorul celui de lângă tine, în mod gratuit, când nimeni nu-ți îngăduie să fii judecătorul lui. Și vămile văzduhului ne spun că mulți vom cădea la această vamă a bârfei, a clevetirii, este atât de ușor să cazi în păcatul ăsta pentru poți cădea cu voie sau fără voie. Odată intrat în această cloacă te manifești ca porcul care merge la scăldat, nu mai ieși de acolo pentru că-ți place.

Suntem în postul Sfintelor Paști. Este lumea mai smerită acum? Mai încercată? Cum poate un creștin să se reziste ispitelor în această perioadă?

Rezistența în lupta cu ispitele nu este a ta, ci a lui Hristos: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă. Lupta cu ispita, dacă o iei personal, este una pierdută. Dacă te asociezi cu Hristos, cel care a biruit ispitele și încercările, nu poți decât să fi cel care te aștepți la biruință pentru că Iisus zice: „Îndrăzniți, eu am biruit lumea.”
Perioada de post este perioadă de luptă. Orice perioadă de post este o declarație de luptă a vrăjmașului. Cel mai aprig vrăjmaș al omului este Satana, Diavolul. El a fost înger al lui Dumnezeu. Acest înger și-a pierdut demnitatea lui de mesager al lui Dumnezeu, scriptura spunând că: „L-am văzut pe Satana ca un înger coborând din cer.” Când a luat ființă Iadul, Lucifer, Satana cu toți supușii lui, au lăsat un gol în lumea îngerilor și spun Sfinții Părinți că „Lumea va dăinui până când numărul sfinților de pe Pământ va ajunge să suplinească și să completeze numărul îngerilor căzuți.” Atunci va veni sfârșitul, când acest Satan va fi luat la întrebări și la judecată de către judecătorul Iisus Hristos.

Înseamnă că sunt mai mulți slujitori ai răului decât ai binelui?

Nu, sunt mai mulți slujitori ai binelui decât ai răului. Una e să fie omul mântuit după ce pleacă din lumea aceasta și alta e să ajungă sfânt. Sfințenia presupune mai mult decât mântuire. Este exact cum se spune într-o evanghelie Iisus Hristos:„ dacă vrei să fii desăvârșit, du-te și vinde toate câte ai și urmează Mie.” Desăvârșirea înseamnă sfințenia, doar sfinții vor suplini numărul îngerilor, nu toți oamenii care se vor mântui. Una este mântuirea, unde suntem chemați și așteptați toți, iar sfințenia este cu totul altceva. Una e să fii premiant, șeful clasei, și alta e să fii olimpic. Dacă vrei să fii olimpic, sunt alte criterii și concursuri la care trebuie să participi decât să te lupți cu propria clasă și să iei premiul I.

 

Comentarii