Pentru un observator extern, pare greu de înţeles de ce accidentul aviatic din Apuseni a stârnit atâta mediatizare când, din aceeaşi dezorganizare şi corupţie generalizate, mor în fiecare an în spitalele din România sute de oameni care ar fi trebuit să supravieţuiască. Dumnezeu să-i ierte pe Aura Ion şi Adrian Iovan, care au plătit cu viaţa lor trezirea noastră colectivă: la un sfert de veac (un sfert de veac!) de la revoluţie, realizăm în fine că sistemul pe care l-am tolerat atâţia ani nu are cum să performeze.
Ne dăm seama că instituţiile publice sunt disfuncţionale, că puţinii oameni competenţi care au mai rămas şi care sunt devotaţi serviciului public nu sunt nicicum ascultaţi de zecile de şefi şi şefuleţi politici care „ştiu mai bine“, sau care doar execută ordinele de la Partid. Realizăm că organigramele din ministere sunt încâlcite şi au responsabilităţi care se bat cap în cap. Înţelegem că adesea, când un funcţionar ne spune că lucrul de bun-simţ pe care îl cerem „nu intră în atribuţiile postului“, omul respectiv nu ne cere implicit şpagă pentru a-şi face treaba, ci ne semnalează că trebuie să-şi asume riscul de a face lucruri care nu sunt în sarcina sa şi pentru care poate fi sancţionat.
Este evident că statul român este nefuncţional pentru că încă nu s-a reformat, între altele, la un nivel de bază, cel managerial. Instituţiile publice continuă să funcţioneze ca pe vremea lui Ceauşescu, adică prin metoda managerială numită „comandă şi control“, o abordare cel mult potrivită într-o lume închisă, unde cu preţul terorii lucrurile pot fi ţinute în frâu. Însă într-o lume deschisă, complexă şi în perpetuă mişcare, maniera de a conduce oamenii nu poate fi aceea de a-i controla, ci de a-i motiva să-şi asume răspunderea, nu din frică, ci din aspiraţia către excelenţă şi din dorinţa de fi performanţi.
La noi, în instituţiile publice, în loc să se încurajeze eficienţa sau performanţa, întâlnim, la mai toate nivelurile, sindromul Ceauşescu, al „vătafului pe moşie“. Structurile piramidale rămân osificate, iar comanda şi controlul vin din afară, din politic, exact ca în comunism. Ierarhiile publice de la noi sunt cvasi-oarbe la competenţă sau la merit, preocuparea majoră rămânând menţinerea la putere a şefilor politici care pot astfel delapida în voie banul public. Exact ca înainte de ‘89, când nimeni nu îndrăznea să le ceară socoteală! Un subaltern care vede că se întâmplă o neghiobie sau o fărădelege în sistem îşi păstrează postul doar cu preţul tăcerii sau al complicităţii. Cu alte cuvinte, în loc de un singur PCR acum avem o puzderie, vorba lui Alecu Paleologu. Asta explică şi lupta crâncenă pentru putere la nivel macro, al şefiei statului. În loc să conlucreze în interesul public, cum ar fi firesc în situaţie de criză, partidele se întrec pentru şefie, din iluzia naivă că în democraţie, ca şi în comunism, un şef unic poate comanda şi controla obedienţa tuturor, pentru că cei care crâcnesc riscă mazilirea.
Mentalitatea că „şeful ştie tot“ şi controlează tot ce mişcă – sau măcar aşa ar trebui să facă – explică şi toată tevatura din aceste zile despre „unde era Raed Arafat“ şi de ce nu a coordonat operaţiunile. Pe de altă parte, aceeaşi mentalitate comunistă a afectat şi Romatsa, o instituţie care funcţiona bine din punct de vedere tehnic şi al cărei rol este să dirijeze traficul aerian care tranzitează deasupra României (zeci de avioane în fiecare oră). Politicul a intervenit acum câţiva ani printr-o HG, atribuind acestei instituţii, care are cu totul altă treabă, şi coordonarea operaţiunilor de salvare în cazul catastrofelor aeriene. La sol! Motiv pentru care a fost achiziţionată o aparatură sofisticată şi costisitoare. Doar că la Romatsa politicul a „uitat“ că trebuie să şi informeze – şi să formeze – în mod adecvat personalul instituţiei în legătură cu noile atribuţiuni. Până la izbucnirea scandalului, câţiva din angajaţii Romatsa nici măcar nu auziseră că organizaţia lor are astfel de competenţe. Exact că în comunism, puterea impune fără să consulte şi fără să asculte.
Suntem încă tributarii acestei mentalităţi la toate nivelurile, iar asta mai generează o verigă păguboasă în lanţul slăbiciunilor. În ultima carte pe care am coordonat-o, „Mai români decât românii? – De ce se îndrăgostesc străinii de România“,Roberto Musneci observa cu umor că în instituţiile publice la noi se practică la tot pasul „delegarea către vârf“. Este cealaltă faţetă a sindromului Ceauşescu: „Vrei putere? Na, ia şi puterea, dar şi răspunderea mea!“, pare să fie răspunsul implicit al subalternilor într-un sistem gestionat prin „comandă şi control“. De aceea, oameni care pot fi minunaţi, altruişti, inimoşi şi eficienţi când sunt în afara instituţiilor publice îşi pierd curajul şi îşi ciuntesc calităţile odată înregimentaţi în sistem. Atât timp cât tolerăm această stare de fapt, mereu cei din afara serviciului public, ciobanii şi sătenii, vor fi, în caz de catastrofă, mult mai rapizi şi eficienţi decât structurile statului român.
Cu astfel de mentalitate despre gestiunea instituţiilor publice nu avem cum să rezolvăm problemele României. Concentrarea puterii către vârf şi corolara ei, frica de responsabilitate de la bază, fac administrarea statului neperformantă. Din punct de vedere managerial, statul român trăieşte încă în beznă şi ineficienţă comunistă. Dar, contrar sistemului de partid unic, unde greşeala era sancţionată pe linie de partid, acum pluripartitismul permite vinovaţilor să scape de represalii prin traseism politic. Chiar atunci când capetele cad, cum s-a întâmplat cu Radu Stroe, „sindromul Ceauşescu“ va continua să mineze instituţiile din interior. Până când fiecare dintre noi, acolo unde este, nu va prinde curajul să spună un „NU“ răspicat şefului atunci când acesta greşeşte şi nu va sancţiona prompt orice abatere, indiferent de ordinele primite şi chiar cu riscul de a-şi pierde postul, vom rămâne lipsiţi de puterea necesară pentru a ne transforma ţara – şi viaţa.
În anul 25 de la revoluţie, poate că un avion pierdut în munţi este sacrificiul de care aveam cu toţii nevoie pentru a ne trezi din letargie. Cum le spun mereu tinerilor cu care lucrez, „puterea nu se dă, se ia!“, şi îi îndemn, în primul rând, să o ia de la mine!
Dr. Sandra Pralong conduce Fundaţia SynergEtica, este trainer şi expert în comunicare şi dezvoltare internaţională.
____
Notă: (1) „Cauzele culturale ale accidentelor aviatice“ este titlul unui capitol din cartea lui Malcolm Gladwell „Excepţionalii“.
[1] <https://us-mg6.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=c73hq317kmvpd#_ftnref1> „Cauzele culturale ale catastrofelor aeriene“ este titlul unui capitol din cartea lui Malcolm Gladwell „Excepţionalii“.
