Simon Beckett este cel mai bine vândut autor britanic din Europa. Romanele sale poliţiste cu puternice accente psihologice s-au vândut în peste 7 milioane de exemplare, iar protagonistul acestora, David Hunter – un antropolog medico-legal, traumatizat şi umanizat de pierderea familiei sale – a devenit o figură emblematică a policier-ului contemporan. „Chimia morţii” este primul roman din Seria David Hunter şi a fost recent tradus în româneşte, la Editura Trei. Am profitat de ocazie pentru a-l întreba pe autor care este cheia fulminantului său succes mondial.
Aţi făcut şi alte lucruri înainte de a scrie. Scrisul a fost un soi de revelaţie?
N-aş numi-o revelaţie, a fost mai curând o mare dorinţă de a scrie care a devenit cu fiecare zi tot mai puternică până când am cedat. Şi m-am apucat de scris. În facultate, unde am studiat literatura, am avut şi un modul dedicat scrierii creative şi recunosc că mi-a plăcut destul de mult. Dar după ce mi-am terminat studiile, n-am găsit niciun subiect suficient de bun despre care să scriu, aşa că ani de zile n-am scris absolut nimic. Mi-am câştigat existenţa reparând case şi cântând ca percuţionist în diverse trupe muzicale. Doar atunci când mi s-a oferit ocazia să predau engleza în Spania, unde urma să am o grămadă de timp liber, m-am decis, cu seriozitate, să scriu. Acela a fost adevăratul început, însă mi-a mai luat câţiva ani până să ajung să fiu publicat.
De ce se vorbeşte atât de puţin despre cele patru romane ale dvs. apărute înainte de Seria David Hunter?
Celelalte patru cărţi ale mele au fost mai curând nişte thrillere psihologice decât nişte romane poliţiste cum sunt cele din Seria David Hunter. Întrebarea de bază din aceste romane nu este „cine e criminalul”, ci „de ce ajuns el să ucidă”. Apar câteva informaţii despre ele pe site-ul meu, dar cum în Marea Britanie tirajele lor s-au epuizat deja de multă vreme şi nici n-au mai fost reeditate, mi s-a părut că n-are sens să dau mai multe detalii acolo despre ele. Sper că de acum situaţia se va schimba – pentru că ele au fost recent publicate şi în Germania, unde au avut mare succes. Şi urmează să apară în curând şi în Italia şi Olanda. Cu toate că sunt destul de diferite de Seria David Hunter, cred că merg destul de bine. Au propriul lor destin.
•••„Am început să petrec câteva ore pe zi în balconul apartamentului meu, bătând de zor la maşină şi prefăcându-mă că sunt Ernest Hemingway” •••
Aţi predat în Spania. Cum a fost?
Predatul în Spania a fost o experienţă extraordinară. Pe vremea aceea lucram în aer liber, indiferent că era frig sau cald: reparam şi izolam case. Era o muncă destul de grea şi nici nu se plătea prea grozav, aşa că atunci când m-am trezit aproape de plaja Mediteranei, mi s-a părut absolut fantastic. Mi-a plăcut totul: munca, oamenii, soarele şi – cel mai important – faptul că această slujbă îmi dădea timpul şi ocazia de a scrie. Mi-am luat o maşină de scris la mâna a doua şi am început să petrec câteva ore pe zi în balconul apartamentului meu, bătând de zor la ea şi prefăcându-mă că sunt Ernest Hemingway.
Seria David Hunter a fost inspirată de o vizită la The Body Farm în Tenessee. Cum aţi ajuns acolo?
În timp ce am scris primele patru romane, lucram ca jurnalist freelancer pentru o serie de publicaţii din Marea Britanie. În 2002, am fost însărcinat de cotidianul „Daily Telegraph” să scriu un articol despre un program de instrucţie care li se face ofiţerilor de poliţie americani, într-un spaţiu care simulează perfect locul crimei şi toate detaliile aferente. Vreme de o săptămână am participat, împreună cu ei, la mai multe activităţi, desfăşurate la Body Farm, în Knoxville, Tennessee. Numele oficial este, de fapt, Institutul de Cercetare Antropologică al Universităţii din Tennessee şi, la vremea aceea, era singurul loc din lume care folosea cadavre umane pentru cercetări legate de procesul de descompunere. A fost înfiinţat în anii ’80 de un faimos antropolog medico-legist pe nume William Bass care şi-a dat seama că, studiind modul în care se descompun cadavrele umane, poţi afla lucruri esenţiale într-o investigaţie, cum ar fi cauza morţii sau felul în care victima a murit. Această „instituţie” se întinde pe o suprafaţă de peste patru kilometri, cu dealuri împădurite şi, la orice oră din zi sau din noapte, poţi găsi acolo mai multe cadavre umane, aflate în diverse grade de descompunere, gata să fie descoperite şi analizate.
Când am ajuns eu acolo, câteva cadavre fuseseră îngropate cu şase luni în urmă special pentru acest program de instruire. Poliţiştii trebuiau să descopere mormintele şi să recupereze rămăşiţele ca şi cum s-ar fi aflat cu la adevăratul loc al unor crime. A fost o experienţă hiperrealistă şi destul de înspăimântătoare. Dar şi extrem de fascinantă. Şi din ea s-a născut primul roman al seriei care-l are ca protagonist pe David Hunter, intitulat „Chimia morţii”.
„Chimia morţii” are nişte scene destul de şocante care amintesc, de pildă, de „Tăcerea mieilor”. Contează să provoci cu orice preţ cititorilor, chiar dacă asta înseamnă să-l şochezi sau să-i provoci repulsie?
Din punctul meu de vedere, Tăcerea mieilor a marcat un punct de referinţă în istoria genului, aşa că iau drept un mare compliment ce aţi spus mai devreme. Încerc să-mi fac romanele înfricoşătoare şi imprevizibile, aşa că unele dintre lucrurile povestite acolo îşi propun, într-adevăr, să-i sperie pe cititori, să le dea fiori de spaimă. În fond, asta este misiunea unui thriller – să provoace emoţii puternice. Aşa că încerc să provoc un răspuns emoţional din partea cititorului, dar nu mă străduiesc să şochez doar de dragul de a şoca. Şi, categoric, nu-mi propun nicio secundă să provoc scârbă sau repulsie, dar sigur că fiecare cititor înţelege şi simte lucrurile – deci, şi literatura – în felul său. O parte dintre imagini sunt, e adevărat, destul de expresive şi de colorate, dar ele nu sunt niciodată gratuite. Cred că aceasta este o distincţie importantă ce trebuie făcută în discuţia noastră.
••• „Ce e „Neguţătorul din Veneţia”, dacă nu un thriller cu un subiect… juridic?” •••
Sunteţi cel mai bine vândut autor britanic din Europa, tradus în peste 25 de limbi? Aţi visat să deveniţi un scriitor celebru?
Am sperat întotdeauna să am succes cu cărţile mele, dar nu m-am aşteptat nicio clipă ca seria care-l are ca protagonist pe David Hunter să atingă o asemenea performanţă. Evident că acest lucru îmi face mare plăcere, dar încerc să nu las acest lucru să mă distragă de la meseria mea, aceea de a scrie.
De ce credeţi că a ajuns literatura poliţistă atât de populară în ultimii ani, mai ales în ţările nordice? S-a schimbat publicul?
Cred că literatura poliţistă a fost întotdeauna foarte populară – amintiţi-vă, de exemplu, ce impact uriaş au avut cărţile lui Sir Arthur Conan Doyle sau ale Agathei Christie. Sau chiar cele ale lui Shakespeare – de pildă, ce e „Neguţătorul din Veneţia”, dacă nu un thriller cu un subiect… juridic? Iar tragedii celebre ca „Hamlet” sau „Macbeth” sunt, în fond, alimentate de crime, trădări şi acte de răzbunare. În ultimele decenii se pare că literatura de acest gen şi-a lepădat haina de Cenuşăreasă şi a păşit în mainstream. Dar oamenii au fost dintotdeauna instinctiv fascinaţi de latura întunecată a fiinţei umane şi, într-un fel sau altul, exact asta încearcă să exploreze literatura poliţistă de calitate.
Cum aţi reuşit să (re)creaţi atât de bine acel „limbaj” al descompunerii? Există acolo şi un fel de estetică a urâtului…
Majoritatea descrierilor referitoare la descompunerea unor cadavre pe care le-am reprodus în aceste romane se bazează pe observaţiile mele din perioada petrecută la Body Farm. Am vrut ca aceste secvenţe să fie exacte din punctul de vedere al unui specialist în criminalistică şi în antropologie medico-legală, dar nu excesiv de seci sau de rigide. Pentru mine e important ca cititorii să înţeleagă că aceste corpuri au avut viaţă în ele, că au fost odinioară nişte fiinţe însufleţite, că respirau şi trăiau ca noi toţi. Iar David Hunter, deşi e om de ştiinţă, e un tip sensibil şi e afectat sufleteşte de toate aceste lucruri.
E atât de diferită chimia morţii de cea a vieţii?
Cred că este, cel puţin în ceea ce-l priveşte pe David Hunter. El înţelege procesele fizice legate de procesul de descompunere, dar nu înţelege şi misterul, enigma din spatele acestora. El e la fel de ignorant în privinţa a ceea ce se întâmplă după moarte ca noi toţi, dar, din pricina dramei prin care trece – îşi pierde soţia şi fiica într-un accident de maşină -, e bântuit în permanenţă de această întrebare. Şi tocmai acest chin interior şi îl face atât de bun în meseria pe care o practică.
