„Momentul de sinceritate” al premierului Ferenc Gyurcsany a fost picatura care a umplut paharul pentru cetatenii unguri, care s-au vazut – ca intr-o zicala romaneasca in deplin acord cu tonul discursului incendiar – „si f…, si cu banii luati!” Vehementa izbucnirii lui Gyurcsany a aratat adevaratele proportii ale minciunii in care s-au complacut si pe care au vehiculat-o politicienii de la Budapesta. „Momentul adevarului”, scadenta, a sosit atat de repede incat n-a mai fost timp pentru „cosmetizarea” declaratiilor. Jignitor pentru cetateanul de rand a fost si faptul ca nici macar acum, in ceasul al 12-lea, daca nu chiar al 13-lea, adevarul nu a fost destinat urechilor „plebei”, ci tot „alesilor”, devenind public dintr-o (asa-zisa) intamplare. Despre modul in care acest adevar a fost rostit ce sa mai spunem? Nu in fiecare zi poate fi auzit un premier recunoscand ca a „f… in stil mare” si vorbind despre „c… asta de tara” al carei cetatean este si pe care o mai si conduce!
Devenit premier in 2004, socialistul Gyurcsany si-a pastrat portofoliul si dupa alegerile din aprilie anul acesta pe baza unor promisiuni care isi arata acum desertaciunea. In timp ce expertii estimeaza ca declinul economiei ungare a inceput inca din anul 2000, socialistii sustineau ca ar fi posibil sa se atinga un deficit bugetar de doar trei la suta din PIB (care ar permite aderarea Ungariei la zona euro) in 2009. Greu de crezut, in conditiile in care deficitul bugetar pe anul acesta va atinge nivelul-record pentru Uniunea Europeana de 10,1 la suta din PIB!
Pentru a opri sau macar a frana caderea, ar fi nevoie de masuri drastice, cum ar fi cresterea impozitelor si a pretului energiei sau a medicamentelor (prin reducerea subventiilor) si restructurarea sectorului guvernamental. Dar astfel de masuri de austeritate ar duce la erodarea si mai mare a increderii (atat cat a mai ramas din ea!) cetatenilor in politicienii care ii conduc. Iar socialistii nu par dispusi sa renunte prea usor la putere, invocand tocmai nevoia de a continua reformele nepopulare (pe care tot ei, prin vocea lui Gyurcsany, au recunoscut ca nu le-au facut in patru ani!).
Principalul partid de opoztie, FIDESZ, al lui Viktor Orban, pare, de asemenea, timorat de furia strazii si nu prea dornic sa lupte cu urmarile esecurilor altora. Singurii care au profitat de pe urma protestelor de strada au fost extremistii populisti, singurii amatori de pescuit in ape tulburi.
Indiferent daca Gyurcsany ramane la putere sau nu, calea pe care Ungaria o mai poate apuca de acum este una foarte stramta, iar in miracole si promisiuni nu mai crede nimeni. Mai ingrijorator este ca „sindromul Budapesta” s-ar putea extinde in regiune, politicienii unguri neavand monopolul asupra „mimarii” reformelor si asupra minciunilor.
