Din clasa I, 1959, până în prezent, cu excepţia perioadei din SUA, în biografia mea, Sărbătoarea Paştelor este direct legată de biserica de pe strada Bisericii Ortodoxe sau Biserica Grecească. Acolo, despărţiţi de un gard, am făcut clasele I – VIII. În nucul din faţa bisericii, care există şi azi, m-am căţărat de mii de ori, iar toamna am mâncat cele mai gustoase nuci din lume. Biserica era atunci parohia preotului ortodox Ioan Bodea.
A murit într-o Dacie în timp ce îşi dădea examenul de conducere. Fata lui cea mică, Delia Bodea, mi-a fost colegă din clasa I până la sfârşitul facultăţii. I-am făcut curte pentru o seară. Am reîntâlnit-o după ani, eu dirijor invitat al Filarmonicii din Târgu-Mureş, ea violonistă în orchestră. Era căsătorită cu un coleg de-al nostru, Jakob Victor. Era mamă la doi copii şi aştepta aprobarea să plece definitiv în Israel. În present, mi se spune că este „cea mai înfocată evreică din Israel”.
Ca să vezi ce este viaţa. În Seara de Înviere eram cu toţii adunaţi la Biserica Ortodoxă. Era o noapte tainică, unică, plină de trăire interioară. În semiobscuritatea serii, ne uitam pe furiş la cei care erau prezenţi în jurul bisericii. Ne plăcea să credem că era lumea bună a Clujului. Erau unii care nu aveau ce căuta acolo, ca dirijorul filarmonicii, care fiind evreu, venea doar să vadă cine frecventează biserica, apoi urma să ne toarne la Secu. S-a publicat într-o carte la Cluj, că era informator activ al Securităţii încă din 1963. Mai erau şi alţii. Noroc că nouă nu ne păsa.
Eram plini de emoţii când slujba se apropia de sfârşit, cam cu 5 minute înainte de miezul nopţii. Se auzeau trei lovituri în uşa bisericii, care parcă veneau din adâncul pamântului. Apoi vocea preotului: „Deschideţi Porţile Raiului Să Intre Împăratul Măririi!”. „Dar Cine Este Împăratul Măririi ?”, răspundea o voce din interior. „Domnul Cel Mare, Domnul Cel Tare, Acela Este Împăratul Măririi”, se răspundea de afară. Acest ritual se repeta de trei ori şi atingea un vârf culminant când se deschideau uşile bisericii. Instantaneu, într-o unitate inexplicabilă, divină, lumea începea să cânte cu măreţie, „Cristos A Înviat Din Morţi, Cu Moartea Pre Moarte Călcând. Şi Celor Din Morminte, Viaţă Dăruindu-Le”.
Era înălţător. M-am simţit întotdeauna copleşit de frumuseţea interioară, sinceră, a momentelor din Noaptea de Înviere. Înconjuram biserica de trei ori cu lumânări în mână, luam paştele şi plecam la ceea ce, începând cu clasele a VII-a, a VIII-a, era poate cea mai frumoasă parte a sărbătorii, stropitul, apoi cheful, care se întindea până dimineaţa. Cheful îl ţineam în casele unora din colegii de clasă. Adesea la Luci Dumitrescu, pentru că locuia pe strada Avram Iancu, lângă biserică. Luci este acum căsătorită cu Victor Solomon, alt coleg, stabiliţi de multă vreme în Israel. Dansam, cântam, ascultam muzică, iar între fete şi băieţi ne făceam promisiuni de dragoste care ştiam că nu le vom respecta.
Ce făceam noi făceau majoritatea clujenilor. Ne intersectam adesea cu alţi prieteni din oraş, în noaptea şi a doua zi de Paşti. În tot oraşul era un miros frumos de flori de primăvară, iar fetele erau foarte frumoase. A fost o perioadă de o rară frumuseţe a vieţii noastre. M-am întors din SUA, acasă, în oraşul în care am crescut şi m-am format. Mi se spune de la biroul de evidenţă a populaţiei că suntem sute care ne-am întors. Dar nu mi-am mai găsit colegii. Voi rămâne acasă şi voi aştepta până la sfârşit, poate poate într-o zi, voi regăsi ceva din ce am trăit odată în oraşul meu.
