Domnul Adrian Severin este un produs ilustrativ al sistemului politic românesc, unde ori pari prost, şi atunci nu te califici pentru el, ori eşti prost, şi atunci te conformezi cutumei. Nu despre „cazul Severin” vreau să scriu însă, ci despre condiţiile care produc asemenea cazuri. La drept vorbind, ele nu diferă de acelea care „ştanţează” chipurile repetitive, cu vagi variabile, ale vameşilor corupţi din România. Ca să ajungi aşa ceva – ce mi-e politician, ce mi-e vameş, ies bani de oriunde! – nu ai nevoie de mari iniţiative personale. Odată intrat în joc este destul să te laşi dus de curent.
Să vedem câteva dintre traseele şi punctele de oprire obligatorii pe traseele unei cariere publice româneşti.
Totul începe cu legea ilicitului din vremea lui Ceauşescu. O dată cu noile vremuri, ea a fost îndepărtată, suficient de mult pentru a le permite managerilor resurselor de orice fel să mulgă vaca până dincolo de orice urmă de bun simţ şi să tundă oaia până la piele fără să ţipe (stilul care l-a impus în conştiinţa contemporanilor pe domnitorul Constantin Brâncoveanu).
Tot de la comunism ni se trage şi lecţia despre participarea la conducere, indiferent de nivelul situării în raport cu vârful: nu există ideologie, există interese de grup şi, mai ales, bunul plac al şefului. Exemple avem cu ghiotura. A zis dl Ion Iliescu despre Frontul Salvării Naţionale că nu va participa la alegerile din 1990? Da, şi?! După cinci minute a schimbat placa, a participat, a câştigat şi a şi încercat – cu ajutorul lui Brucan – să teoretizeze pluralismul la nivelul unor simple partide active în formaţiunea lui politică. Dar dl Traian Băsescu nu conducea la început o formaţiune politică social-democrată? Ba da, şi?!… Cinci minute mai târziu trecea la populari, cu cai şi bagaje, nestingherit de nimic… Şeful decide, şi cum decide el, va fi bine.
Constituţia României democrate se referă în principal la stat, nu la cetăţeni. Dl Iorgovan a făcut-o în aşa fel încât să se potrivească pentru o domnie eternă a PSD-ului. Când nu s-a mai potrivit cu întâmplările din teren, alţii au început să viseze la o altă Constituţie, făcută pentru foloasele altei direcţii politice. Vreun interes pentru cetăţean? Nici vorbă…
Legile ţării s-au dat – şi încă se mai dau – ţinând seama de două chestiuni esenţiale: să ies eu şi grupul meu bine şi să nu mă pun de-a curmezişul UE, că mă decredibilizez pe faţă şi ies din cărţi… Dacă mă satur de partidul în care sunt sau colegii mă dau afară fiindcă am călcat cumva pe bec, mă mut unde vreau şi unde sunt primit mai bine, indiferent de doctrina politică de care fug şi de cea spre care migrez. Mă pot muta astfel de un număr nelimitat de ori, totul este în limitele legii şi nu am de ce-mi face griji.
A fi politician în România înseamnă ca eu să fac legile, nu legile să mă facă pe mine. Cine cade în plasa procurorilor e fraier, diletant, penibil, dar nu poate fi lăsat pe mâna justiţiei, fiindcă face impresie proastă, dă ideea că şi alţii ar merita să stea la închisoare şi, pe urmă, te mai trezeşti că declară tot felul de lucruri neplăcute despre alţi colegi de-ai săi. Iar asta nu e bine deloc.
Nimeni în ţara asta să nu-şi vâre nasul în treaba politicienilor; nici presa, nici O.N.G.-urile. Nu se împarte gloria, influenţa în societate şi banul dobândit ştiu eu cum cu plebea şi nu e de permis băgăreţilor să îmi sufle în ciorbă. Singurii pe care îi tolerez sunt preoţii, că ştiu aduce voturi, ştiu pune dulăul public în patru labe şi, în plus, nu ştii niciodată ce te aşteaptă după moarte. Dar atât!
În politică şi în administraţie trebuie să fii mereu atent cine dă ordinele, cine trebuie să îşi primească tainul din ce te strădui tu să colectezi şi, nu în ultimul rând, cum te verifică europenii şi americanii prin oamenii lor. Dacă asculţi şi duci la îndeplinire ce-ţi spune şeful, poţi să-ţi iei şi tu liniştit partea, cu condiţia ca la controale să ieşi bine. Sigur că şi şeful îşi are şefii lui, deci e bine să te fereşti de situaţia în care află prea multe despre tine, fiindcă trăim vremuri grele şi când îl urechează şi pe el la Bruxellles, în primele trei zile trebuie să se încrunte, să fie aspru de tot, să dea exemple. Fereşte-te, deci, să ajungi un astfel de exemplu. Chiar dacă te scoate la minimum sau chiar basma curată, e alergătură mare şi pierdere de timp şi resurse… Sigur că ai tăi, din partid, te vor apăra, dar nu ştii când cedează vreunul în faţa presiunilor… Şi tot aşa…
Dacă am vrea – dar… vrem cu adevărat? – să evităm pe viitor performanţe ale reprezentării politice de tipul celei realizate de Adrian Severin sau să anihilăm corupţia din vămi ceea ce ar trebui făcut în primul rând ar fi să anihilăm, rând pe rând, acest mod de a funcţiona al instituţiilor „democratice” de la noi, şi abia pe urmă să vorbim despre reformă.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
