Cred?
Nu stiu daca sunt credincios, dar nu cred ca sunt necredincios. Am fost educat ortodox si de cate ori intru intr-o biserica de-a noastra ma inchin ca ortodocsii. Credo di credere, cred ca sunt credincios, spunea filozoful italian Vattimo, educat catolic, in sensul ca interioriza sacrificiul lui Isus pentru a ne salva pe noi, dar nu accepta dogmele Bisericii si nici ritualurile sau ierarhia ei. Un adevar poate mai general, intr-o epoca in care se impleteste ciudat, pe toate meridianele, laicizarea vietii cotidiene cu reinvierea credintei.
Oricum, eu in alte biserici nu ma inchin, ci doar le admir arta extraordinara: pictura, coloanele si arcurile, basoreliefurile si vitraliile. Noi nu avem ceva comparabil, imi spun, dar avem Biserica. si mi-amintesc ce-am invatat inca din scoala, ca datorita Bisericii am supravietuit ca popor si ca Stat. Desi alteori ma intreb: am supravietuit, dar cu ce pret?
Biserica
Sunt multe de spus si ele sigur nu incap intr-un articol. Biserica a aparat si sustinut statul romanesc, dar nu s-a implicat in societate. Sau a facut-o, precum Antim Ivireanul, dar nu a sfarsit bine. Altfel decat catolicii si protestantii, ortodocsii n-au intrat, din fericire, nici in lupte politice, nici in razboaie. Cu ochii la cer, nu au ravnit puterea pe pamant, stiind cat de vremelnica ea este, dar au acceptat Puterea, oricare era ea, si oricum era ea. Biserica nu a luat partea cutarui candidat la Domnie impotriva altuia, dar nici nu si-a ridicat glasul, sau mult prea rar, aparand supusii impotriva Domnului. Sau a facut-o, precum parintele Calciu, dar la oprimarea si exilarea lui Biserica a tacut. L-au aparat numai cativa romani din diaspora, printre care Mircea Eliade. Bolnitele manastirilor au continuat cu putine asezaminte moderne. Ortodoxia nu dispune de un Banco dello Santo Spirito, este adevarat, dar nici nu poate ajuta pe oameni la nevoie. Biserica se roaga pentru noi, dar este intretinuta de Stat si de enoriasi. Astfel, solidaritatea acestor trei entitati are drept consecinta ca nimic, si niciodata, nu se va schimba pe taramul credintei la romani. Se va inalta Catedrala Neamului? Poate, dar va continua sa ploua in atatea biserici vechi si sa fie ignorat ceea ce a mai ramas din frescele lor.
Tacerea lui Teoctist
Moartea patriarhului ortodox ne readuce in constiinta multe asemenea intrebari; ea ar trebui, cred, sa le readuca si in discutia publica. Teoctist a fost un reprezentant tipic al Bisericii romane in raport si cu Puterea, si cu credinciosii. Despre cei trecuti dincolo sa vorbim numai de bine, spune un vechi proverb latinesc. si totusi. In decembrie 1989, Patriarhul s-a solidarizat in Scanteia cu Ceausescu si cu represiunea impotriva revolutiei din Timisoara. Cateva zile dupa aceea, revolutia ajungea la Bucuresti, dictatorii mureau si venea Craciunul 1989, primul Craciun liber. Teoctist a tacut. Nu a retractat niciodata ceea ce a spus si declaratia lui oficiala a ramas si una a Bisericii Ortodoxe. In ciuda unor voci singulare, cum de a putut aceasta sa nu condamne macar crima, uciderea, printre altii, a unor credinciosi ortodocsi? Cateva luni mai tarziu, Teoctist a vrut sa se retraga, dar a fost rugat sa ramana in fruntea Bisericii chiar de reprezentantii acesteia! A acceptat fara explicatii. Din nou, solidaritatea cu Puterea – chiar daca aceasta se schimbase intre timp – a fost mai importanta decat cea cu victimele ei, atat de catre Biserica, cat si de majoritatea credinciosilor.
Intrebarea este tarie
Au trecut de atunci 17 ani. Multe s-au schimbat in aceasta tara. Nu insa in Biserica Ortodoxa. "Incidentul" a fost uitat. Chiar cei care cer astazi cu indarjire pedepsirea celor vinovati de sangele varsat si adreseaza asemenea intrebari si lui Ion Iliescu, de exemplu, nu cer si clarificarea rolului Patriarhului. S-au facut dezvaluiri asupra atitudinii parintelui Marchis, ca si a unora dintre prelati, dar nu asupra lui Teoctist. A fost cerut adevarul despre unii reprezentanti ai Bisericii, dar nu despre capul ei.
Un ciudat sentiment al Bisericii pluteste printre credinciosi, ca si printre cei care nu cred. Patriarhul este Biserica si criticarea lui este resimtita ca un atac asupra Bisericii insesi. Sa ne reamintim insa ca nu la fel s-a intamplat in Polonia. O intrebare pusa de un credincios celui care conduce Biserica lui nu arata slabiciune, ci dovedeste taria si a credintei individuale, si a Bisericii insesi.
Sorin Alexandrescu este profesor la universitatile din Amsterdam si Bucuresti
