Mulți au fost atât de uimiți de prostia lui Sorin Oprescu, care a continuat să ia mită după ce câțiva dintre complicii săi au căzut în mâna DNA, încât au trecut cu vederea adevărata semnificație a arestării sale: s-a mai prăbușit o megainstituție a corupției.
Primarul Capitalei nu a fost niciodată o marionetă, un frontispiciu încropit la nimereală pentru ca un grup de rechini să fure la adăpostul lui, precum mulți dintre cei ajunși după gratii în ultimii ani. Oprescu este liderul unei case mafiote de sine stătătoare și puternice, nucleul unei rețele vaste de corupție, aliat, furnizor și client cu drepturi egale pentru alte case mafiote la fel de redutabile.
Unii dintre jurnaliștii care se hrănesc de ani buni cu resturile de la ospățul său încearcă deliberat să-i bagatelizeze anvergura, pentru a răscoli simpatia credulilor care l-au votat, și invocă „amărâții de 25.000 de euro“ pe care i-a luat mită în seara flagrantului. Au fost 25.000 de euro doar în seara aceea și aproape un milion de euro, vreme de doi ani, doar de la șeful cimitirelor.
Este suficient să numărăm câte instituții similare avea Oprescu în subordine ca să înțelegem câte milioane de euro este posibil să fi luat șpagă doar pentru a ține niște golani în funcții. Iar ăsta era doar mărunțișul. Pentru că marile tunuri nu s-au dat la cimitire sau la Palatul Mogoșoaia, ci în marile proiecte de infrastructură, precum Arena Națională, al cărei deviz final a crescut cu aproape 100 de milioane de euro față de cel inițial, în pasajele, tunelurile și parcările rutiere. Și nu în ultimul rând la PUZ-uri. Pentru aprobările de a ridica clădiri supradimensionate în zonele cu restricții de înălțime.
Nu doar actualul dosar DNA, dar și multe altele care au vizat primari și președinți de consilii locale sau județene confirmă un adevăr intuit de fiecare dintre noi: este aproape imposibil pentru o firmă să prindă un contract de anvergură cu vreo primărie sau un județ fără să dea mită. Iar dacă luăm de bun procentul de 10% de mită anunțat de DNA în dosarul Oprescu (estimare, probabil, foarte prudentă), vorbim, la un buget anual de un miliard de euro pentru Primăria Capitalei, de o mită cumulată de 100 de milioane de euro. Pe an. Această cifră dă anvergura mafiotă actuală a Casei Oprescu.
Dar este o fotografie incompletă. Lipsesc banii obținuți prin alte metode decât jefuirea bugetului orașului – pentru diverse autorizații și aprobări, PUZ-urile, după cum spuneam, sau taxele „de șmecheri“ impuse diverselor tipuri de afaceri care depind de binecuvântarea primăriei, restaurante, terase etc. Lipsesc și restul afacerilor sale, în special în domeniul medical, dar mai ales dinamica în timp.
Până să fie ales primar al Bucureștiului, Oprescu a fost stăpânul absolut nu doar al Spitalului Universitar de Urgență, ci și al întregii caracatițe din sistemul medical aflat în subordinea PSD. Dacă despre banii pe care i-a făcut la Universitar ne putem face o idee dacă ne amintim că renovarea sa a costat de 100 de ori mai mult decât era planificat inițial – a plecat de la 3,5 miliarde lei (vechi) și a ajuns la 335 de miliarde –, despre cât a câștigat păstorind, alături de fratele și fiul său, o vastă rețea de clinici private, dar și de furnizori de echipamente și consumabile medicale nu putem decât să ne imaginăm că sumele sunt de ordinul zecilor de milioane de euro.
Unicitatea Casei Oprescu nu constă doar în faptul că, în ciuda averii sale imense, încă ținea să primească personal plicul cu 25.000 de euro de la șeful cimitirelor – ca un Don de modă veche, cât mai ales în cota sa politică ridicată. Mafioți cu atâția bani și chiar mai mulți au mai existat și mai există în România, dar nici unul nu a reușit să clădească un imperiu infracțional de asemenea dimensiuni păstrându-și neatinsă imaginea de doctoraș cam golan, dar simpatic și omenos. E ceva să furi cu atâta energie și pricepere milioane de oameni și să-i faci pe cei mai mulți dintre ei să nu vadă în tine un alt Năstase sau un alt Vîntu, ori Voiculescu.
Cota sa politică i-a permis să dețină o poziție privilegiată și în PSD, partidul care l-a propulsat și susținut în ultimii 25 de ani. De la început, sprijinul patern pe care i l-a dat Ion Iliescu și faptul că a copilărit printre aristocrații burgheziei roșii din Bd. Primăverii i-au croit un drum aparte. Marea majoritate a pesediștilor, copii de tractoriști sau ei înșiși fierar-betoniști, strungari sau bișnițari, l-au privit cu o combinație de invidie și admirație pe băiatul de general de Securitate care nu doar că a supraviețuit neatins Revoluției, dar a mai avut și de câștigat de pe urma ei.
Însă, câtă vreme a fost doar doctorașul lui Iliescu, bine înșurubat în afacerile din sănătate, nimeni nu l-a luat foarte în serios. Și nici el nu s-a omorât după vreo funcție înaltă care să-i ceară prea multă disciplină remunerată modest. După ieșirea în decor a lui Adrian Năstase, din ce în ce mai mulți pesediști au început să privească spre el ca spre marea speranță de salvare a partidului.
De câte ori se vorbea de variante la șefia partidului, sau chiar pentru alegerile prezidențiale, numele lui Oprescu figura în capul listei. Doar alegerea sa constantă pentru bani ușori și scăderea influenței lui Iliescu în partid au făcut ca „Aristocratul“ să ajungă după gratii tot ca o mare speranță.
Nu în ultimul rând, prin el Casa Oprescu a devenit un partener esențial pentru alte Case fondate de foști generali de Securitate. De la afacerile cu sisteme de securitate la cele cu citostatice, sângele economiei private trebuia să treacă și prin venele vechi ale nomenclaturii de partid și de stat. Sorin Oprescu a fost unul dintre organele esențiale care fac posibilă supraviețuirea, prosperitatea și continuitatea dominației vechilor structuri de putere. Până sâmbătă.
Arestarea lui Sorin Oprescu nu înseamnă automat distrugerea acestor Case și a rețelei de influență pe care o exercită. Să nu uităm că fratele său este încă în libertate și nu este un oarecare – a fost șeful Casei de Sănătate OPSNAJ, iar afacerile lor mai mult sau mai puțin vizibile sunt încă active. Dar înseamnă că operațiunea de distrugere a SISTEMULUI continuă.
Chiar dacă scoaterea Casei Oprescu din joc nu înseamnă și eliminarea altor noduri mafiote, este evident că refacerea legăturilor de afaceri rupte prin arestarea liderului ei nu va fi nici ușoară, nici rapidă și nici fără riscuri. Vulnerabilitatea rețelei va avea ca efect atât o încetinire a operațiunii de jefuire a banului public, dar și o reducere a dimensiunii sale. Cât de puternic va fi acest efect depinde foarte mult de răspunsul la întrebarea: va continua ofensiva anticorupție? Și dacă da, cât de intens?
Din fericire, în ciuda atacurilor extrem de abile și de diverse îndreptate împotriva celor care dau tonul luptei anticorupție, nu sunt semne că se simt intimidați și că o vor lăsa mai moale, de teamă că și-ar putea pierde funcțiile. Din contră. Se pare că această rezistență venită și din zone neașteptate i-a îndârjit și mai tare.
Și în special teza că miza luptei anticorupție este ca, de fapt, serviciile să controleze întreaga societate. Această teorie are ca sâmbure o mare minciună. Și anume ideea implicită că până la valul de condamnări pentru corupție din ultimii ani serviciile nu controlau întreaga societate și că de abia acum se pregătesc să facă asta. Fals! Vreme de aproape 70 de ani, până de curând, au avut cu adevărat totul în mână, în frăție cu oligarhia de partid.
Când era forța serviciilor un pericol real? Nu cumva atunci când Radu Timofte, fostul șef al SRI, era plătit de Vîntu? Nu cumva atunci când Rotaru, fost director în trustul lui Voiculescu, a revenit în SIE, ca numărul doi? Cine îndrăznea atunci să vorbească de poliție politică, de ascultări de telefoane, de abuzuri, de șantaj, de afaceri ilegale? Aud? Eram trei-cinci jurnaliști. Atât! Restul se făceau că nu văd mâna de fier a fostei Securități în beregata societății, a economiei și a presei.
Adevăratele întrebări sunt altele: dacă aveau totul în mână, după cum știm foarte bine, de ce au trebuit să se supună singuri la toate șocurile provocate de lupta anticorupție, la furia politicienilor, a unor jurnaliști, a unor colegi trimiși după gratii? De ce s-au expus să fie terfeliți în media controlată de cei băgați la închisoare dacă ei oricum controlau totul? De ce nu au păstrat statu-quo-ul ante 2005, în care toți le mâncau din palmă?!
Cu excepția scandalului imens generat de România liberă prin descoperirea gropii de la Berevoiești unde securiștii au ars documentele compromițătoare și de dezvăluirile lui Bucur, am mai avut o problemă cu serviciile? Nu! În vremea lui Timofte și a lui Fulga, ca să nu mai vorbim de Măgureanu și Caraman, era vreo televiziune care să vadă vreo scamă pe epoleții serviciilor?
A fost vreun politician care să spună ceva de relația Timofte-Vîntu? A îndrăznit Tăriceanu să spună vreun cuvânt despre cum ajungea Vîntu să aibă stenogramele discuțiilor adversarilor (și prietenilor) săi? Vorbea cineva de nevoia de mandat de la judecător? Evident, Tăriceanu habar nu avea de astea, el trăia într-un turn de fildeș, acum, de vreun an, s-a dat jos și a aflat cum merg lucurile. Coincidență, cam din același moment în care a constatat că nu prea mai are cine să-i plătească mesele, deoarece mai toți sponsorii săi au intrat la pușcărie.
Așadar, din moment ce serviciile oricum controlau tot, de ce au trebuit să-și bată singure cuie în talpă arestându-i pe cei cu care se înțeleseseră atât de bine până de curând?! În afara explicației cu masochismul, nu există decât încă una. Nu au mai avut încotro.
Păi, dacă ei controlau totul, cum de nu au mai avut încotro? Dacă toată lumea e de acord că ei erau Dumnezeii acestei țări, cine putea să le sucească brațul la spate? Nimeni, au început să și-l sucească singuri, unii altora mai precis, imediat după ce au decis cu toții să facă acel salt gigantic spre necunoscut care a fost aderarea la NATO și la UE. La început și-au sucit-o mai blând, câtă vreme s-au bălăcit în speranța că noii frați de club sunt fraieri și o să înghită schimbări cosmetice. După care din ce în ce mai tare, pe măsură ce au realizat că nimeni nu le înghite minciunile.
Dar asta nu s-ar fi realizat dacă Timofte și Fulga și mulți alții nu ar fi fost schimbați din funcții și chiar condamnați. Iar dacă noua garnitură de ofițeri și specialiști din servicii s-ar fi complăcut în mizeria pe care au găsit-o la instalarea lor în funcții, lucrurile ar fi rămas ca acum zece ani. Năstase ar fi fost, cel mai probabil, președinte, Vîntu și Voiculescu ar fi fost în continuare cei mai bogați oameni din țară, iar Oprescu – cel mai sărac și cinstit dintre primari. A, era să uit, și numărul celor ce ar fi avut curajul să vorbească de abuzurile serviciilor ar fi fost la fel de mare ca în 2005.
Din fericire, tot ce se întâmplă bine în lupta anticorupție și, implicit, în zona serviciilor și a justiției este rodul unui parteneriat istoric între români și europeni și americani, în care fiecare parte și-a adus o contribuție majoră de profesionalism și onestitate. Această realitate este cea esențială și este validată de oameni care nu și-ar permite să decoreze precum Ambasada Franței pe Oprescu. Ea conține și promisiunea că toate erorile de parcurs vor fi depășite cu bună-credință, iar toate cârdășiile vremelnice vor fi vremelnice și nu vor deraia traiectoria stabilită de comun acord. Câtă vreme căderea „intangibililor“, tineri și bătrâni, nu se oprește, înseamnă că promisiunea nu a fost încălcată.
