A început faza pe semnături a campaniei electorale. Mai prin corturi, mai prin cunoştinţe, mai prin online, mai prin “mijloace specifice“, partidele se străduiesc să strângă semnăturile cerute pentru depunerea candidaturilor de noua lege electorală. Mulţi oameni se întreabă de ce a fost nevoie să se introducă obstacolul semnăturilor de susţinere – până acum, orice partid putea depune fără restricţii liste de candidaţi.
În primăvara lui 2015 nu s-a modificat numai legea privind alegerile parlamentare, ci şi cea a partidelor. În vechea formulă, aceasta prevedea condiţii draconice pentru înregistrarea unui partid: 25.000 de semnături, câte 1.000 în 18 judeţe… Îndeplinirea acestor condiţii asigura partidului o anumită legitimitate, garanţia că este relevant pentru un număr semnificativ de persoane. Pentru că, trebuie spus, este necesar un anumit filtru la depunerea candidaturilor: altfel buletinele de vot ar deveni excesiv de stufoase, iar campania electorală – o hărmălaie neinteligibilă.
Modificarea legii partidelor a făcut posibil ca, practic, oricare trei persoane care dispun de 300 de lei să poată înfiinţa un partid, desfiinţându-se astfel o îngrădire a dreptului la asociere. Cu alte cuvinte, trebuia găsită o metodă de a înlocui obstacolele excesive puse la înfiinţarea unui partid cu unele rezonabile, la depunerea candidaturilor – şi s-a optat pentru listele de semnături. De altfel, trebuie spus că semnăturile de susţinere erau necesare candidaţilor independenţi şi în vechea lege, şi anume în număr mai mare decât în cea actuală.
De la principiu (pentru care am mi-litat la vremea respectivă, alături de organizaţiile din Campania Politică fără Bariere) şi până la transpunerea acestuia în lege au intervenit parlamentarii (anume subcomisia condusă în deplină confidenţialitate de către deputatul Nicolicea), care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a limita accesul la candidaturi al nou-veniţilor. Au stabilit numărul de semnături la limita maximă admisă de Comisia de la Veneţia (1% din numărul alegătorilor). Au făcut un formular prin care se cer şi seria, şi numărul cărţii de identitate, şi contul numeric personal, şi data naşterii (ca şi cum nu ar fi cuprinsă în CNP), şi adresa – astfel încât cel care semnează să aibă toate temerile posibile că datele furnizate ar putea folosi la altceva. Au făcut în aşa fel încât cheltuielile legate de strângerea semnăturilor să nu poată fi decontate împreună cu restul cheltuielilor de campanie.
Problema care a fost formulată în ultimul timp, printre alţii de către Codru Vrabie, colegul meu de la Politică fără Bariere, este că se cere oamenilor să semneze fără a cunoaşte lista candidaţilor propuşi de partidul respectiv. Într-adevăr, legea prevede ca lista candidaţilor să fie definitivată abia în momentul depunerii candidaturilor la Biroul Electoral, moment în care strângerea semnăturilor este deja încheiată. Teoretic, ar fi posibil să cerem partidelor să-şi definitiveze listele cu trei luni înainte de alegeri, când începe strângerea de semnături, dar cred că asta ar fi o sarcină imposibilă pentru cele mai multe dintre ele, mai ales în condiţiile în care această activitate începe la mai puţin de trei luni după alegerile locale.
De fapt, afirmaţia că s-ar cere susţinătorilor o semnătură “în alb“ e doar parţial adevărată. Semnătura de susţinere nu este un vot. Mai ales în condiţiile în care putem susţine candidaturile mai multor partide, semnătura respectivă înseamnă doar că mie mi se pare relevant ca respectivul candidat să fie prezent în campania electorală, să se prezinte pe sine şi să-şi prezinte programul, după care voi decide dacă îl votez sau nu. Dar, în condiţiile în care am revenit la alegerile pe liste, candidatul nu mai este o persoană, ci un partid. Partidul trebuie să întrunească pragul electoral, lui i se însumează voturile obţinute şi, în funcţie de acestea, i se alocă un număr de locuri în Parlament (care-i rămân şi după eventuala plecare a unui parlamentar). Deci, nu semnăm “în alb“, ci pentru un partid. Spre deosebire de alegerile uninominale, unde primordial este candidatul, la alegerile pe liste e logic să primeze formaţiunea politică. Desigur, e important şi ce nume ne propune pe lista sa un partid, le vom citi cu atenţie şi vom ţine cont atunci când vom decide cui acordăm votul nostru.
Repet, ideal ar fi ca, atunci când semnez pentru o candidatură, să ştiu totul despre ea. De ce aş pretinde doar lista candidaţilor, nu şi programul cu care formaţiunea se prezintă în alegeri? Păi, simplu: pentru că de asta avem campanie electorală: pentru ca partidele să-şi prezinte atât candidaţii, cât şi programele. Desigur, ca bună practică, poate că în viitor am putea să pretindem partidelor ca, atunci când ne cer semnăturile de susţinere, aşa cum ne spun care le este orientarea politică generală, să ne spună şi cine sunt capii de listă din judeţele în care candidează.
