Traian Băsescu şi-a adunat partidul într-o vilă de protocol ca să-i dea instrucţiuni de salvare. Dar întrunirea, locul şi ora arată că intervenţia se face pe spezele „instituţiilor statului”, complet paralizate.
România n-are nici o şansă să respecte întocmai calendarul convenit cu FMI. În mai era vorba ca tăierile de pensii şi salarii să se aplice din iunie, dar ministrul de finanţe a anunţat că primele sume reduse se vor plăti în august. Cu alte cuvinte, deşi „măsurile de austeritate” se bazează pe imense sacrificii sociale, nici măcar nu se vor lua la timp. La boardul FMI de la 28 iunie, România se va duce cu spinarea plecată şi căciula în mână să ceară o păsuire.
România s-a făcut de râsul lumii. Incapabil să se apere de lăcomia clientelei de partid, bugetul de stat şi-a deschis umil o cutie a milei la Trezorerie. Nici măcar atât de sobra agenţie Reuters nu şi-a putut stăpâni ironia şi şi-a îndemnat audienţa globală să dea un bănuţ României. „Dacă aveţi ceva mărunţiş, daţi-l României”, a titrat Reuters înduioşată de macro-eforturile lui Emil Boc de a-şi convinge subalternii recalcitranţi să facă donaţii în Fondul Solidaritatea.
România n-are nici o perspectivă de mai bine. Deşi legea de tăiere a pensiilor şi salariilor, trecută cu chiu-cu-vai de Parlament, prevede expres că reducerile trebuie să dureze până la 31 decembrie 2010, voci autorizate vorbesc despre prelungirea lor cu cel puţin un an. Codul Fiscal se modifică la mijlocul anului, ca la nebuni, pentru că statul se usucă din lipsă de lichidităţi şi cu ultimele puteri, se chinuie să supravieţuiască sufocându-i pe alţii. Companiile private au ajuns la os tăiind cheltuieli, iar agenţia pentru ocuparea forţei de muncă rade din statistici numele celor care nu mai speră să găsească slujbe, în aşteptarea marilor concedieri de la stat.
Ce face autoritatea definită prin Constituţie drept responsabilă cu medierea, consultarea şi negocierea celor mai bune soluţii? Ce face Preşedintele, cel care în situaţii dificile trebuie să ajute oamenii să spere? Ce face Traian Băsescu, cel care trebuie să se adreseze la lumina zilei şi cu egală deferenţă şi celor care l-au votat şi celor care nu l-au votat, şi celor de la putere şi celor din opoziţie? Traian Băsescu îşi adună militanţii cu care a câştigat prezidenţialele – miniştri şi parlamentari deopotrivă în pădurea Snagovului şi le explică pe-nnoptate ce au de făcut ca să-şi păstreze partidul nevătămat. Să vorbească adică pe două voci, una Guvernul, alta partidul, ca să nu mai ştie lumea cine poartă răspunderea.
Ce face Guvernul când miniştrii ar trebui să doarmă patru ore pe noapte, şi acelea la birou, şi să muncească celelalte 20 de ore pe zi calculând reduceri de cheltuieli, reanalizând contractele supra-evaluate cu statul, întocmind liste de instituţii desfiinţate şi perfectând concedierea tăietorilor de frunză la câini din toată administraţia? Se duc ca oile la vila de protocol de pe malul gârlei ca să asculte aceleaşi indicaţii preţioase despre desfiinţarea agenţiilor fără corespondent în UE, indicaţii pe care nu le-au respectat nici anul trecut.
Ce face bucata de Parlament la putere, adică parlamentarii partidului de guvernământ, cei care şi-au îngroşat obrazul acceptând ca tăierile de pensii şi salarii să ajungă să fie supuse la vot în Parlament, când până la a pune în balanţă capul premierului Boc ar fi existat şi alte soluţii? Se duc să fie certaţi ca nişte copii de şcoală în pragul repetenţiei, incapabili să reacţioneze, să gândească raţional şi să-şi susţină punctul de vedere.
Ce-a fost aşadar întâlnirea de la Snagov? A fost o întâlnire oficială? Nu. Preşedintele ţării are sediul la Palatul Cotroceni, premierul stă la Palatul Victoria, grupul parlamentar al PDL are la dispoziţie o sală încăpătoare la Palatul Parlamentului. Între toate aceste instituţii, legile şi Constituţia stabilesc legături şi încurajează negocierea în ideea unor politici publice eficiente. Dar întâlnirea de la Snagov nu a fost o întâlnire oficială. A fost „o întâlnire informală” a PDL la care „a participat şi preşedintele Traian Băsescu”. O întâlnire privată, în penumbră, despre ale cărei concluzii publicul nu află direct, din declaraţii deschise, ci pe surse, fără certitudini.
Nimeni nu se mai craponează astăzi de principiile neutralităţii instituţiei prezidenţiale, principii pentru periclitarea cărora Ion Iliescu era făcut zob la Europa Liberă, BBC şi Evenimentul Zilei în perioada 2001-2004. Comunist asumat, Ion Iliescu îşi chema urmaşii la Cotroceni pentru şedinţe cu uşile închise, îi apostrofa deschis de la tribuna Parlamentului – vezi „capitalismul de cumetrie” – sau mai voalat la întâlnirile de la Preşedinţie cu presa străină – Adrian Năstase şi-a căpătat astfel calificativul nepieritor de „arogant”. Rămas „un simplu număr în arhivele Securităţii”, Traian Băsescu îşi poate permite de la înălţimea doctrinei „preşedintelui jucător”, să se joace de-a şcoala de partid cu primul ministru, are voie să şteargă pe jos cu Parlamentul şi parlamentarii, are voie să folosească fără chirie vila de protol de pe malul Snagovului în interes privat.
Dar dacă nimeni nu îndrăzneşte să-i spună preşedintelui ţării când greşeşte, dacă nimeni nu-i atacă direct pe îndelung criticaţii şi niciodată dislocaţii Udrea, Oprea, Berceanu, Videanu, Blaga, nu Traian Băsescu este singurul responsabil. Oricât de agresiv, de autocrat, de fără scrupule este Traian Băsescu nu frica îi reduce la tăcere pe majoritatea parlamentarilor PDL, ci complicitatea.
„Şeful meu, preşedintele de partid şi de stat” este numai un pretext, iar adunarea de la Snagov – un simptom al „sistemului ticăloşit”.
