Când te duci la un spectacol de dans, te aștepți să vezi o trupă formată din dansatori tineri. Dar nu poți rata o reprezentație care are o tradiție de 16 ani şi a cărei valoare a fost confirmată deja.
Pentru că dansul este o formă de exprimare artistică în care contează talentul, expresivitatea actoricească aș spune, dar și o anumită condiție fizică, rodul unui antrenament complex. Sau cel puțin asta este percepția majorității. Anul acesta, „Întâlnirile JTIø ne-au făcut surpriza de a aduce un spectacol de dans ai cărui protagoniști erau patru artiști aflați departe de ceea ce se înțelege prin tinerețe fizică. Quartet Gala a adus pe scenă patru legende ale dansului -contemporan – Mats Ek, Ana Laguna, Dominique Mercy și Susanne Linke – care au 71, 61, 66 și 72 de ani.
Ei bine, Quartet Gala – povestea a patru dansatori și a ex-perienței lor de-a lungul a sute de spectacole – a fost o frumoasă reprezentație de dans, fiecare dintre cele patru momente având expresivitate, grație, emoție și mai ales… tinerețe! Fie că vorbim de „Acel băiat cu ziarele”, de „Cartoful”, de „Un solo pierdut… cu salutări către Dore” sau de „Amintirea”.
Am fost martorii unui mix de contraste și experiențe: un nordic, o spaniolă, o nemțoaică și un francez, într-un spectacol organizat de un italian, coregraful Daniele Cipriani. Cele patru momente artistice au fost ca o sărbătoare a maturității artistice, cu întreaga ei gamă de experiențe trăite și împărtășite publicului, transmițând parcă un mesaj tulburător: bucuria de a împărtăși publicului, fără de care niciun artist nu poate exista, e cu atât mai profundă cu cât finalul, artistic sau biologic, este mai aproape.
Și totuși, acesta nu a fost decât un gând fulgurant, senzația cu care plecai de la spectacol fiind mai degrabă aceea de a-ți dori să ajungi la acea vârstă ca ei, la fel de tânăr sufletește și, de ce nu, și fizic.
Am cunoscut oameni frumoși la momentul potrivit
M-am întâlnit cu protagonistul scenei „Acel băiat cu ziarele”, Dominique Mercy, la Teatrul Național, după o oră sau mai mult în care el repetase pentru spectacol. Era vesel, pus pe glume, fără a-mi crea impresia de oboseală, firească după o repetiție, dar destul de reținut când era vorba să-și devoaleze trăirile și experiența. Este firesc, pentru Dominique nu cuvântul este forma lui de exprimare, ci limbajul trupului în mișcare, mult mai expresiv de altfel. Dominique a început să danseze de mic, „de când mă știu, de fiecare dată când auzeam muzică”.
Prima lecție de dans a primit-o la 6 ani, moment în care a știut clar care îi va fi drumul, sprijinit continuu de mama sa, care l-a înțeles atât de bine și fără de care nu ar fi fost azi aici. A dansat firesc și rolurile în dans au venit la fel. Pașii în dans nu i-au fost ghidați neapărat de un mentor, ci, spune el, „am cunoscut oameni foarte frumoși la momentul potrivit, care erau extrem de importanți la momentul întâlnirii. Sigur că există o persoană care a ocupat un loc foarte important în viața mea, mai mult de jumătate din ea, și acela este Pina Bausch. Ca fecare dintre noi, ea și-a dezvoltat propriul ei mod de a lucra cu oamenii.
Foarte importantă și specială a fost relația pe care ea a dezvoltat-o cu fiecare dintre oamenii cu care a lucrat și modul în care a știut să distribuie oamenii în coregrafii, acolo unde ea i-a considerat a fi potriviți. A știut să-i distribuie pe fiecare acolo unde îi era locul și unde el se putea exprima cel mai bine. Iar această calitate a ei a fost extrem de importantă pentru mine, pentru toți cei care au lucrat cu ea”.
Pentru Dominique, dansul este ceva foarte ancestral, care există în fiecare dintre noi într-un anumit fel, dar la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, conștient sau nu, realizezi că e ceva ce dorești să faci, descoperi tot timpul că este felul tău de a comunica, de a lega o relație cu ceilalți, cu un anumit aspect din viața ta. “Poate nu știi ce este, dar e felul tău de a comunica. Cred că asta se întâmplă în toate domeniile. Sunt oameni care descoperă muzica, un instrument sau orice alt mijloc de exprimare artistică și pur și simplu există o conexiune care-i face să hotărască că acel mod de exprimare preia conducerea”, spune Dominique, -vorbind despre dans ca formă de exprimare artistică.
Dansatorul profesionist este un artizan
Atunci când dansează nu vede sala; nu se gândește, mai bine zis, la public. Speră doar că va putea ajunge la sufletul unora dintre spectatori, că ar putea să le împărtășească ceva din experiența, trăirea și emoțiile personajului pe care-l interpretează, să-i facă să trăiască și ei povestea de pe scenă.
Reacția publicului este imprevizibilă, niciodată nu poți ști dacă un spectacol va plăcea sau nu, va ajunge sau nu la inima celui din sală, spune Dominique și, pentru a fi mai clar, îmi dă un exemplu: “Am făcut «Bandeone» cu Pina, un spectacol cu multă mișcare, dar și cu foarte multe alte elemente artistice, un spectacol despre tango. La prima reprezentație, publicul a fost foarte sceptic, iar reacțiile au fost foarte puternice, zgomotoase. Când l-am jucat prima dată la Paris, critica a fost un dezastru, oamenii au ieșit din sală, a fost un haos. Ne-am întors câțiva ani mai târziu cu același spectacol, în același teatru din Paris, iar de această dată criticii au fost entuziasmați; publicul, la fel. Am mers a treia oară la Paris și reacția, chiar dacă nu la fel de puternică, a fost asemănătoare cu prima. La -Buenos Aires, capitala tangoului, spectacolul a fost foarte bine primit, le-a plăcut foarte mult. Niciodată nu știi ce se va întâmpla.”
În opinia lui Dominique, -dansatorul profesionist “este ca și cum ai fi un artizan, trebuie să știi care sunt instrumentele și cum să le folosești. Asta facem în fiecare zi în studio, în timp ce repetăm pentru un spectacol, descoperim permanent. Ajungi la momente de disperare, de fericire și pe lângă asta ai și un timp de căutare, de joacă, de descoperire. Cred că cel mai important lucru în această profesie este să fii sincer cu tine însuți și cu oamenii cu care împărtășești aceste lucruri, experiența ta. În această ecuație, la un moment dat, apare și publicul, deoarece fără el nu poți exista”.
Repetă multe ore, timpul dedicat repetițiilor fiind în general în funcție de complexitatea coregrafiei, a rolului pe care trebuie să-l interpreteze, dar zilnic o oră sau două sunt dedicate pregătirii fizice.
Nu trebuie să fim afectați de limitele impuse de vârstă
Rolul interpretat în Quartet Gala, “Acel băiat cu ziarele”, o piesă emoționantă, “a fost dorința lui Pascal Merighi. Mi-a arătat despre ce este vorba, m-a întrebat dacă sunt de acord și am încercat să descopăr alături de Pascal în ce direcție dorește să mergem. Da, cred că este vorba despre mine, dar cumva despre mine azi, în acest moment al existenței mele, și încercarea de a împărtăși experiența mea de acum cu publicul. Da, sunt eu, nu pot să evit faptul că voi veni pe scenă cu toată experiența mea. Poți încerca să uiți toată această experiență, dar nu este ceva cu adevărat pozitiv.
În același timp, nu e vorba de a arăta ceea ce am acumulat eu, ci de a mă dezvălui publicului așa cum sunt, cu tot ce am învățat și făcut de-a lungul timpului. Piesa reprezintă momentul în care sunt acum, de fapt. Să dansezi la o astfel de vârstă e o confruntare cu formarea ta ca dansator, este ceva organic, dat fiind că noi am avut privilegiul de a ne dezvolta, de a crește.
Nu trebuie să fim afectați de limitele impuse de vârstă. Suntem norocoși că avem capacitatea de a ne folosi abilitățile, nu trebuie să fim perfecți din punct de vedere fizic, ci să înțelegem unde ne aflăm din perspectiva evoluției umane și artistice. Când un mare artist de la Wuppertal Tantztheatre s-a retras și l-am întrebat de ce, mi-a răspuns: Vei simți singur momentul în care trebuie să te oprești.”
Este evident că pentru Dominique nu a venit acest moment și că încă mai are de transmis ceva, acea emoție pe care dansul, acest limbaj artistic universal, fără barierele lingvistice impuse altor forme culturale, o transmite publicului. Pentru el „emoția definește o plajă largă de trăiri, ea face parte din dans și dansul e emoție. Emoția poate veni din ceea ce se dorește a transmite prin mișcare, dar în egală măsură se poate ca mișcarea în sine să genereze emoție”.
Nu poate vorbi despre un astfel de moment de grație, încărcat de o emoție specială, de neuitat, pentru că, spune râzând, “îi mulțumesc lui Dumnezeu, dar au existat atâtea momente speciale încât mi-e greu să aleg unul”.
Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor
S-a născut în 1950 în Franța. A colaborat, începând din 1965, cu Grand Theatre din Bordeaux, iar apoi, din 1968, cu nou-formatul Ballet Theatre Contemporain din Amiens. În 1972 a întâlnit-o pe Pina Bausch, care l-a invitat să se alăture companiei ei de dans. Aici, Dominique Mercy s-a transformat într-un dansator distinct, individual, a cărui creație imaginativă a rolurilor a caracterizat multe piese.
În 2001 a fost decorat “Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor, iar în 2002 a primit Premiul Bessie la New York.
