Paralelele dintre situaţia PNŢCD de acum un deceniu şi dificultăţile actuale ale PDL par straniu de apropiate. Există o disonanţă, dacă nu chiar o ruptură între preşedinte şi şeful Guvernului. Partidul a plătit un preţ imens pentru lipsa sa de viziune şi chiar de raţiune elementară, dar, mai ales, pentru modul nediplomatic şi simplist în care a abordat rezolvarea situaţiei finanţelor publice. Pornind de la prăbuşirea popularităţii sale la sub 15%, potrivit sondajelor, şi de la răzvrătirea unor părţi ale partidului, este corect să ne întrebăm dacă PDL va suferi aceeaşi soartă a căderii în uitare. Astfel de paralele se demonstrează însă departe de a fi exacte.
PNŢCD a fost la guvernare, dar nu şi la putere, PDSR (PSD-ul anilor ‘90) păstrând un control decisiv asupra unei bune părţi a aparatului de stat. Ulterior s-a putut constata că, de fapt, PSD nu îşi luase decât un concediu de la guvernare, după ce, din cauza corupţiei şi a incompetenţei în materie de economie, îşi epuizase capitalul de încredere acordat de electorat.
În 2010, PSD este însă o forţă mult mai slabă. O puternică prezenţă regională, combinată cu o organizaţie centrală slabă, determină lipsa apetitului pentru Palatul Victoria. De asemenea, PDL şi-a sporit influenţa în diverse sectoare ale statului, inclusiv în importantele structuri de securitate şi apărare – aspect deloc surprinzător, din moment ce Constituţia îi conferă preşedintelui puteri formale în aceste domenii ale politicilor publice. Domnia sa şi Vasile Blaga au conlucrat cu personaje nepartizane din PSD ca Liviu Maior şi Gabriel Oprea, care în mod vădit gustă mai mult poziţia de administrator decât pe cea de militant al PSD. Greu de crezut că un personaj precum Gavril Dejeu, ministru de Interne pe la sfârşitul anilor ‘90 şi prizonier al coloneilor din resortul său, ar fi fost capabil de un asemenea compromis pragmatic.
PNŢCD a fost ameninţat din start de parteneri de coaliţie carnasieri. PDL, în schimb, a reuşit să păstreze în barca sa partenerii mai mici, prin trocuri despre care probabil că vom afla mai multe o dată cu trecerea timpului. Cea mai mare ameninţare în privinţa supravieţuirii PDL ca forţă politică demnă de luat în considerare a provenit şi continuă să provină din propriile rânduri. Într-un fel, izbucnirea disensiunilor acute dintre tradiţionalişti şi reformatori (oricât de inexacte ar fi aceste noţiuni pentru a descrie lumea internă a partidului) sau dintre loialişti şi detractori ai preşedintelui este un semn de normalitate în partid. De obicei, partidele din această parte a Europei se mulţumesc a se ralia în jurul unui lider carismatic sau autoritar – unul care câştigă voturile şi funcţiile, apoi împarte favoruri/avantaje printre susţinători. Dar PDL a început să devieze de la un astfel de model – poate şi ca urmare a sistemului semiprezidenţial, care îl distanţează pe preşedinte de susţinătorii săi din Parlament. PDL a evoluat în direcţia unui partid semipluralist, în care există o reală dezbatere internă asupra programelor politice şi a strategiilor guvernamentale. Preşedintele are parte de critici acide, uneori din zone surprinzătoare. Încearcă, fireşte, să-şi favorizeze propriii oameni în cursa pentru promovarea în funcţii de partid, dar dacă acţionează cu adevărat după un plan prestabilit, atunci acesta nu pare să funcţioneze prea bine. Elena Udrea este deseori considerată – fără probe concludente, cred eu – drept succesoarea sa desemnată pentru şefia partidului. O femeie ca doamna Udrea merită respectată pentru activitatea guvernamentală energică pe care o depune şi în decursul căreia este deseori confruntată cu un torent de acuzaţii, parţial nefondate. Dacă se demonstrează însă că ea reprezintă arma secretă a lui Băsescu, atunci simţul acestuia în privinţa lumii şi realităţii politice româneşti, care continuă să fie una vădit misogină, lasă mult de dorit.
Preşedintele experimentează în continuare cu diferite tipologii de lider politic – Emil Boc, profesorul în ştiinţe politice de la Cluj, nefiind un lider tipic al administraţiei. Influenţa lui Băsescu se va estompa o dată cu apropierea lentă a finalului unei domnii prezidenţiale spinoase. După plecarea sa de la Cotroceni, în fruntea PDL se va instala, probabil, un tip mai balcanic de lider autocratic. Influenţa sa ar putea fi prelungită cel mult artificial – de exemplu, în cazul în care adversarii săi se vor dovedi suficient de imprudenţi pentru a orchestra o a doua suspendare din funcţie. Din punctul meu de vedere, aceasta ar fi, de fapt, soluţia optimă pentru ca Traian Băsescu să iasă din actualul ocean de nepopularitate în care navighează pe un vas prezidenţial vădit avariat.
