Titus Corlatean, secretar general al PSD, a declarat recent ca vina pentru eventualele probleme ale Justitiei romane o poarta, in mare parte, Comisia Europeana. Pe parcursul indelungatei perioade de tranzitie, PSD a avut permanent grija sa nu dea frau liber furiei nutrite fata de oficialii europeni care criticasera, de-a lungul timpului, standardul extrem de redus al politicii care pusese stapanire pe Romania. Pana si in iunie 1990, cand Bruxelles-ul a decis, in urma mineriadei, suspendarea fondurilor PHARE, postcomunistii s-au abtinut, in mare, de la contraatacuri verbale. Iar in aprilie 1999, cand Ion Iliescu si Adrian Nastase s-au pozitionat de partea lui Slobodan Milosevici si impotriva eforturilor euroatlantice de impiedicare a macelului extins asupra Bosniei si Kosovo, cei doi au ramas retinuti in criticile aduse demersurilor UE si NATO. Motivele lor erau lesne de inteles: PSD era nerabdator sa-si vada lucrativa retea de putere instalata atat in NATO, cat si in UE. In special aderarea la Uniune echivala cu plasarea Romaniei in interiorul celui mai de succes bloc economic al lumii, care aspira, in plus, la o comuniune inclusiv politica. In acest cadru amplu, sansele de a sabota consecvent experimentul democratic prin metode bine stapanite precum traficul de influenta, santajul etc. l-ar fi facut chiar si pe Ceausescu sa paleasca de invidie, ele fiind infinit mai eficiente decat infiltrarea NATO cu securisti.
Acum ca Romania a luat loc la masa comunitara, Titus Corlatean nu mai are nici o retinere in a se adresa oficialilor de la Bruxelles responsabili cu monitorizarea coruptiei si a abuzurilor de putere din tara de parca ar fi simple ajutoare in bucatarie. Junele socialist a identificat, brusc, o sleahta "de dreapta" aflata la conducerea UE, care impune, sustine el, aplicarea unor masuri nefiresti in sistemul judiciar. In opinia sa, aceste masuri patologice constau, fireste, in numirea unor procurori care nu doresc – precum domnia sa – sa fie slugile unui sistem politic bazat pe escrocherii, elaborat cu grija de Ion Iliescu si perfectionat ulterior, pe alocuri, de PNL si de alte cateva partidulete. Aflat in mare verva, Corlatean mai avea putin si cadea in ridicolul sublim caracteristic efervescentei iliesciene din anul de gratie 1990, cand seful FSN identificase Garda de Fier drept forta din spatele "presiunilor externe" exercitate asupra Romaniei.
Corlatean a mai insinuat ca Monica Macovei ar fi persecutat, pe nedrept si din senin, o serie de colegi de-ai sai. Realitatea este, desigur, alta: doamna Macovei a actionat cu certa prudenta, rezistand indemnurilor Bruxelles-ului de a aduce "pestii mari" cat mai rapid in fata instantelor de judecata. Inainte de a se lasa sedus de ofensiva de sarm a PSD, fostul comisar pentru Extindere – de altfel confrate ideologic al socialistilor romani –, Günter Verheugen, denunta aceiasi "pesti mari" din tulburele ape dambovitene direct in plenul Parlamentului European. Monica Macovei va fi stiut insa prea bine cat de intortocheate erau, de fapt, caile Justitiei autohtone, de cate zeci de modalitati dispuneau influentii inculpati virtuali in vederea eludarii legii, intuind ca in astfel de cazuri orice dosar trebuie sa fie unul "beton".
Unica vina care i s-ar putea aduce, eventual, doamnei Macovei, in calitate de ministru al Justitiei timp de 27 de luni, este cea de a fi fost optimista; de a fi presupus ca ar putea introduce reforme ce vor rezista presiunilor venalei oligarhii politice – desi in 2006 devenise limpede ca orice baza pusa in Consiliul Suprem al Magistraturii in ceea ce priveste curmarea amestecului politicului in Justitie era complet deplasata. CSM era deja dominat de clanuri, actiona in baza unor standarde profesionale deplorabile, iar, in plus, membrii sai se aflau fie sub papucul unor politicieni de sorginte comunista, fie sub cel al imbogatitilor peste noapte. Separarea puterilor in stat, primat care trebuia sustinut mai ales de CSM, s-a transformat curand intr-o iluzie desarta. Daca doamna Macovei dadea atunci fuga la Bruxelles pentru a le tranti oficialilor UE adevarul gol-golut drept in fata, daca admitea deschis ca Romania ajunsese dominata de asemenea forte nefaste, reticenta generala fata de aderarea tarii la UE, necum privita cu entuziasm de o serie intreaga de state, devenea, probabil, maxima, iar cursul istoriei ar fi fost altul.
In vremuri in care destui membri ai elitei bucurestene se declarau convinsi ca orice impact pozitiv al aderarii tarii la UE va fi anihilat rapid de un sir neintrerupt de subterfugii si chiar de gesturi de sfidare fatisa, Monica Macovei si Alina Mungiu-Pippidi au fost doua personalitati care au crezut profund – si ma tem ca prea mult – in forta transformatoare a UE. Dar astfel de erori sunt prin excelenta onorabile. Intre timp, UE va trebui sa se familiarizeze, vrand-nevrand, cu marea tagma a neaoselor personaje neonorabile, decise sa trimita la origini o mare parte a Comunitatii Europene daca vor reusi sa acapareze puterea cu ocazia proximelor alegeri parlamentare.
