Academia Suedeză a afirmat că a ales-o pe scriitoarea germană de origine română Herta Müller pentru că, „prin concentrarea poetică şi prin francheţea prozei, zugrăveşte imaginea celor deposedaţi”. S-a născut în 1953 la Niţchidorf, lângă Timişoara. După absolvirea studiilor de filologie germană şi română, lucrează pentru scurt timp ca traducătoare într-o fabrică din Timişoara, de unde este concediată după ce refuză în mai multe rânduri să colaboreze cu Securitatea.
Înainte să primiţi Nobelul spuneaţi că importanţa acestui premiu ţine mai mult de valoarea sa financiară. V-aţi schimbat părerea între timp? Declaraţiile dvs. politice au acum o greutate mai mare?
H.M.: Au, fiindcă premiul este considerat foarte important şi odată ce l-ai primit ţi se schimbă şi rolul, indiferent dacă vrei sau nu, şi acest lucru nu este rău în cele mai multe cazuri. De pildă, în chestiunile legate de drepturile omului, ceea ce spun are mai multă greutate şi lumea se uită poate cu mai mult interes la fenomenul dictaturilor.
Există deja efecte ale declaraţiilor dvs.?
H.M.: Nu ştiu. Eu spun ceva, dar nu ştiu ce se întâmplă în mintea celor care ascultă sau citesc sau ce efecte au declaraţiile mele în ţările despre care vorbesc. Încerc să spun ceea ce cred, mai mult nu pot face.
În ceea ce priveşte România, vi se pare că declaraţiile dvs. ar avea mai mult impact?
H.M.: Nu vin prea des în România, aşa că nu-mi dau seama în ce măsură sunt luate în seamă. De exemplu, în cazul institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, ceea ce am spus nu a avut efect, pentru că Marius Oprea, şeful acestui Institut, a fost schimbat pe criterii politice. Sunt doar un om ca toţi ceilalţi, care are o părere, dar nu sunt profet.
În „Leagănul respiraţiei” există un capitol intitulat „Cine a schimbat ţara”. În cazul României, când şi cine „a schimbat ţara”?
H.M.: Este vorba despre o situaţie ficţională: un om departe de casă suferă de dor şi în vis ajunge în ţara lui, iar acolo îşi dă seama că ţara nici nu mai există.
Când vă întoarceţi în România vă puneţi aceste întrebări: cine şi cum a schimbat ţara?
H.M.: Tot timpul se schimbă, problema este dacă lucrurile se modifică în mai bine sau în mai rău, fiecare orânduire schimbă ţara, fiecare viaţă de om schimbă ţara. E o întrebare complicată. Dictatura a schimbat ţara, alianţa cu Hitler a schimbat ţara, pentru fiecare dintre noi ţara se schimbă altfel, într-un fel s-a schimbat pentru cel din Garda de Fier şi în alt fel pentru un evreu. În timpul comunismului, pentru nomenklaturişti, pentru cei care au ajuns în vârf, uneori având doar patru clase, ţara s-a schimbat într-un fel, pentru cei care au avut de suferit, ţara s-a schimbat în alt fel. Şi acum se schimbă ţara.
Cum?
H.M.: Un pas înainte şi doi înapoi. După 20 de ani, dacă te uiţi la rezultate, nu poţi decât să te întristezi, există o sumă de lucruri care au eşuat.
Aţi vorbit recent despre „naivitatea” occidentalilor de a integra nişte ţări incapabile să se „purifice”, spunând că în România „o mulţime de oameni care au lucrat pentru Securitate se află acum în poziţii înalte”. România n-ar fi trebuit primită în UE?
H.M.: Încă nu sau ar fi trebuit să fie puse condiţii mai dure şi pentru România, dar şi pentru alte ţări din Europa de Est.
Odată ajunsă în clubul european, România nu este obligată implicit să progreseze?
H.M.: Obligaţiile sunt relative. România a lăsat neterminate o serie de lucruri, iar altele au revenit la stadiul de dinaintea aderării.
Cum ar trebui să fie România pentru a vă întoarce aici?
H.M.: Mai democratică, să-şi respecte legile. Să fie o democraţie care să poată fi trăită. Când te uiţi peste tot, vezi oameni care au lucrat pentru Securitate şi nu prea are importanţă cine ce a făcut. Nu s-a discutat aproape nimic: nici despre Securitatea din Biserică, nici despre cei care au fost omorâţi când treceau graniţa, nici despre cine pe cine a împuşcat la Revoluţie sau despre cine a dat ordine. Oriunde te uiţi, în psihiatrie sau în alte domenii, nu s-au dat răspunsuri despre ceea ce s-a întâmplat acolo în perioada dictaturii, pentru că problema nici nu a fost pusă. Trăiesc în Germania şi compar mereu lucrurile: cum s-a întâmplat cu istoria recentă a RDG şi ce s-a făcut în România. Rezultatul este sumbru.
I-aţi recunoscut pe unii dintre anchetatorii care v-au hărţuit în perioada dictaturii, iar unul dintre ei – Radu Tinu, fostul adjunct al Securităţii Timiş – a recunoscut că a montat microfoane în apartamentul dvs. V-aţi gândit să-i daţi în judecată?
H.M.: N-am cum, fiindcă nu stau acolo, dar el nu a fost securistul meu, el nu mi-a pus doar mie microfoane, se şi laudă că ar fi fost milionar dacă ar fi primit pentru fiecare microfon montat nu ştiu câţi bani. Faptul că el are curajul să vorbească public arată care e situaţia în România. În Germania nici unul dintre cei care lucrau pe timpuri la STASI n-ar putea face aşa ceva. El vorbeşte tot timpul despre cum îi admiră pe Ceauşescu şi pe Antonescu. Nu e vorba doar despre mine şi despre judecată, este vorba despre persoane care au făcut chiar crime şi nu au nici o problemă să-şi arate faţa şi să-şi ridice vocea în public, iar ziariştii aleargă după astfel de personaje.
Au ieşit la iveală în ultima vreme probe ale colaboraţionismului unor scriitori germani plecaţi din România în Germania, din dosarele cărora rezultă că ar fi dat informaţii inclusiv despre dvs. Ar trebui să răspundă juridic pentru faptele lor sau i-aţi iertat?
H.M.: Ei nu mi-au cerut niciodată să-i iert, încearcă să nege totul. Înainte de iertare trebuie clarificate lucrurile şi persoana respectivă să spună măcar că-i pare rău, să spună ce a făcut, să nu încerce să nege până în pânzele albe.
Nimeni nu v-a cerut iertare pentru ce a făcut, pentru informaţiile date Securităţii despre dvs.?
H.M.: Nu. În 20 de ani ar fi avut timp să dea explicaţii, să spună că au o problemă cu conştiinţa lor; dimpotrivă, ei au sperat că nu se va afla niciodată. Acum, adevărul care a ieşit la iveală îi surprinde şi îi deranjează.
Credeţi că dosarele întocmite de Securitate trebuie să fie considerate în sine probe ale colaboraţionismului sau ar trebui să se plece de la premisa că Securitatea fabrica documente compromiţătoare?
H.M.: Ambele pot fi luate în considerare, dar documentele compromiţătoare au fost trimise de Securitate, mai ales, spre presa occidentală, în cazul meu cel puţin: că sunt agentă, că am fost dată afară de la şcoală, sau despre Richard Wagner, că era alcoolic şi din acest motiv a fost dat afară de la ziar. Acestea sunt, într-adevăr, documente compromiţătoare şi rezultă că sunt astfel, dar documentele despre noi sunt documente reale, nu sunt falsificate. Când citeşti îţi aminteşti de situaţii, de persoane, de contexte. Când cineva spune că documentele sunt falsificate vrea să relativizeze situaţia. Securitatea trebuia să se bazeze pe aceste documente, ele nu au fost scrise ca să fie citite de noi şi deci nu au fost făcute pentru a ne trage pe noi pe sfoară.
Dosarul deschis în 1983 de Securitate pentru urmărirea dvs. operativă conţine o ştampilă din 1993, semn că aţi continuat să fiţi un obiectiv pentru serviciile secrete. Vă mai simţiţi urmărită sau credeţi că între timp lucrurile s-au schimbat?
H.M.: Un semn că dosarul nu a fost închis este că nu am primit nici un document din perioada în care am trăit în Germania şi în care continuam să fiu urmărită de Securitate. Acest dosar lipseşte nu doar în ceea ce mă priveşte pe mine, ci şi pe prietenii mei care au fugit înainte de 1989 din România. Înseamnă că aceste dosare sunt încă active, altfel ar fi fost trimise la CNSAS, alături de celelalte.
Sistemul opresiv din România v-a afectat viaţa în multe feluri, inclusiv prin decizia de a nu avea copii. Vă pare rău că aţi luat această decizie?
H.M.: Nu, aşa a fost. Nu pot să-mi recapitulez existenţa şi să concep alte variante de viaţă. Pentru timpul acela şi chiar după ce am emigrat până la căderea lui Ceauşescu, a fost foarte bine că a fost aşa, iar după aceea am fost destul de bătrână. Nu-mi pare rău, dacă ar fi fost altfel, ar fi fost altfel. Îmi pare rău de altele: de felul în care a trebuit să trăiesc, de felul în care au trăit alţii, de prietenii care nu mai trăiesc, care s-au sinucis sau care au fost omorâţi şi nu se ştie dacă s-au sinucis. Oamenii care au fost omorâţi nu mai învie şi, chiar dacă dictatura a căzut, viaţa acestor oameni nu mai este: au fost inteligenţi, tineri, cumsecade. De ei îmi pare rău.
Aţi spus că „există o moştenire a dictaturii în România”. Ce putea face elita intelectuală autohtonă pentru a schimba radical lucrurile după căderea regimului comunist?
H.M.: În alte ţări intelectualii se ocupă mai mult de treburile politice, se discută mult mai mult şi mai aplicat pe marginea unor teme, ceea ce în România nu s-a întâmplat şi nici nu se va întâmpla. Din păcate, în România există alte obişnuinţe, dar foarte multe ar putea depinde de intelectuali şi de tehnocraţi. Scriitorii şi artiştii din România nici măcar nu au vrut să discute despre problemele colaboraţionismului. Erau prea mulţi încurcaţi cu dictatura, aşa cred.
Mircea Cărtărescu declara pentru Frankfurter Allgemeine că înainte de ’89 scriitorii nu doar că aveau mai multe subiecte, rezistenţa la dictatură, dar aveau pe deasupra şi mai mult timp: „Sistemul era groaznic, însă aveam stabilitate şi fiecare ştia ce-l aşteaptă în ziua următoare”. Astfel de argumente ar putea explica de ce nu a existat o rezistenţă anticomunistă în România?
H.M.: Acesta este scriitorul român cel mai cunoscut în străinătate, iar ceea ce spune oglindeşte o stare de fapt. Ce a vrut el să spună: că a fost apolitic, că nu s-a interesat de nimic şi a trăit cu nasul în vânt. Eu n-am avut stabilitate şi, din păcate, în nici o zi n-am ştiut ce mă aşteaptă a doua zi. Mie în fiecare zi mi-a fost teamă că seara nu voi mai fi în viaţă. Ceea ce spune Mircea Cărtărescu arată multe despre el.
Cum aţi putea defini acest gen de neimplicare?
H.M.: În limba germană există termenul „Mitläufer”, cel care merge cu ei: tace, încearcă să nu iasă în evidenţă, nu deranjează pe nimeni, se face gri.
Aţi scris mult despre absurditatea vieţii sub dictatură, v-aţi gândit să scrieţi şi despre absurditatea postdictatorială?
H.M.: Ar trebui să trăiesc în România. Pentru a scrie o carte ficţională pe acest subiect, ar trebui să am mii de lucruri mărunte pe care le observi, le ştii, te uiţi la ele… La fel, şi pentru o carte documentară ar trebui să stai mai multă vreme într-un loc.
Sunteţi de acord cu traducătorul dvs. în italiană, Fabrizio Rondolino, care consideră că „o scriitoare româncă de limba germană este în sine o realitate geografică marginală, la fel ca Banatul”?
H.M.: În literatură nu există realităţi geografice, în schimb, din marginile geografice s-au făcut multe cărţi importante, dacă ne gândim numai la Franz Kafka – Praga Deutsch, ori Bucovina cu Paul Celan, două regiuni marginale. Nu pot să gândesc în aceste categorii. Eu scriu despre dictatură şi, dacă sunt undeva într-o ţară cu memoria dictaturii – Spania, America de Sud sau Polonia, aflu că lumea citeşte ce scriu fiindcă lucrurile se aseamănă.
Vă atrage Banatul ca loc în care să vă întoarceţi cândva?
H.M.: Am plecat, mi s-a închis uşa de mult în nas. Acolo nu mai am pe nimeni. Prietenii mei sunt aici (în Germania – n.red), ţara (România) este alta. În România nu mai am nici casă, nici lingură, nici furculiţă. Nimeni nu se mai întoarce aşa cum a plecat: acest lucru se ştie din memoria exilurilor din toate veacurile. Fiecare întoarcere e un eşec. Cine se întoarce, se întoarce cu gândul să continue ceva. Poate sunt oameni care au alte preocupări: un dentist care-şi deschide cabinet, un ţăran care vrea să cultive pământul… Sunt alte preocupări.
Acum Germania este ţara dvs.?
H.M.: Acum sunt aici. De multe ori când sunt undeva vine un moment când îmi dau seama că nu voi mai fi niciodată acasă.
Unde este acasă?
H.M.: Acasă a fost odată acolo, în România, dar ce înseamnă să fii acasă, dacă nu eşti sigur de viaţa ta? Acasă înseamnă şi asta. Acasă nu este întotdeauna ceva pozitiv, uneori se poate transforma în contrariu: să nu mai suporţi să fii acolo. Aşa a fost şi gata, cum cântă Ada Milea: „Mi-aş băga graniţa-n raniţă, ţara-n raniţă şi… gata”. Am băgat-o şi eu în raniţă, dar înainte de asta m-au obligat ani de zile să ajung să fac asta şi, dacă sunt în România, la Timişoara, în zeci de locuri sunt aceleaşi persoane despre care ştiu prea mult şi nu ar fi plăcut. Şi de asta pot să mă feresc.
Lăsând ţara în raniţă?
H.M.: Lăsând ţara în raniţă.
„România a lăsat neterminate o serie de lucruri, iar altele au revenit la stadiul de dinaintea aderării la UE.”
„Scriitorii şi artiştii din România nici măcar nu au vrut să discute despre problemele colaboraţionismului. Erau prea mulţi încurcaţi cu dictatura, aşa cred.”
În 1982 debutează cu volumul de povestiri „Niederungen” („Ţinuturile joase”), carte masiv cenzurată, a cărei versiune originală avea să apară doi ani mai târziu în Germania. Hărţuielile şi presiunile Securităţii o determină în cele din urmă să emigreze în RFG în 1987. Publică romane: „Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt” („Omul e un mare fazan pe lume”, 1986), „Reisende auf einem Bein” („Călătorie într-un picior”, 1989), „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” („Der Fuchs war damals schon der Jäger”, 1992; Humanitas Fiction, 2009), „Animalul inimii” („Herztier”, 1994), „Leagănul respiraţiei” („Atemschaukel”, 2009; Humanitas Fiction, 2010), volume de eseuri, între care „Hunger und Seide” („Foame şi mătase”, 1995), „Der König verneigt sich und tötet” („Regele se înclină şi ucide”, 2003), volume de povestiri, precum şi volume de poezie din colaje. Este laureată a numeroase premii importante, printre care Premiul Kleist (1994), Premiul european pentru literatură Aristeion (1995), Premiul IMPAC Dublin (1998), Premiul pentru literatură al Fundaţiei Konrad Adenauer (2005).
