Alexandru Crişan a coordonat primul curriculum românesc după care încă este organizat învăţământul din ţara noastră, iar acum ajută la revigorarea educaţiei în alte state în curs de dezvoltare.
Şcoala românească ar trebui să servească societatea în 2030, în timp ce noi abia avem o viziune pe trei patru ani, potrivit expertului internaţional. Piloţii care au deturnat avioanele ce au intrat în Turnurile Gemene şi în Pentagon aveau o educaţie aleasă, cunoştinţe în domenii ştiinţifice de vârf şi abilităţi ce atingeau performanţa.
Altfel, nici nu ar fi reuşit să creeze dezastrul 9/11. „Ce le lipsea acestor băieţi?”, întreabă didactic Alexandru Crişan, de pe terasa casei sale din Pipera. Defect profesional. „Le lipsea simţul valorilor, umanul, eticul din ei fusese extirpat”, răspunde tot el, cum nimeni nu a ridicat două degete în sus.
De fapt, asta ar fi problema şcolii româneşti, dar şi a altor sisteme educaţionale din lume. Preocupaţi să umplem minţile copiilor cu informaţie şi mai nou, să facem în aşa fel încât să deprindă cât mai multe competenţe, uităm un lucru esenţial: că trebuie să-i facem oameni.
Acesta e crezul lui Alexandru Crişan, consultant internaţional în domeniul politicilor educaţionale, cu experientă în peste 20 de ţări, printre care Brazilia, Rusia, Iordania, Israel, Ucraina, Bulgaria, Palestina sau Azerbaijan.
De altfel, cercetătorul este cel care a coordonat echipa de Curriculum naţional din ţara noastră, care stabileşte ce învaţă elevii români şi în ziua de azi.
Ministerul Educaţiei lucrează în prezent la un nou curriculum, iar cadrul de referinţă care ar fi trebuit să fie gata de luni bune a fost amânat deja de trei ori.
Acum, vine în ţară doar o lună-două pe an, iar în restul timpului pune bazele altor şcoli din lume.
De altfel, Alexandru Crişan crede că noi am ratat câteva oportunităţi de a reforma şcoala românească.
Potrivit acestuia, curriculumul şcolar ar trebui schimbat o dată la şapte ani, în timp ce al nostru este deja la adolescenţă, având 15 ani de când a fost aplicat: „Copiii noştri învaţă încă, în multe cazuri, după un curriculum şi nişte manuale care vorbesc anilor ’90, nicidecum noului mileniu. Mă aşteptam ca prin 2005-2006, în contextul aderării în UE, să fi intr un nou curriculum, momentul ar fi fost prielnic unei schimbări, dar l-am ratat”.
Cine poate îndrepta situaţia
Chiar dacă este mai mereu plecat, Alexandru Crişan aruncă din când în când un ochi către ceea ce se întâmplă în ţară şi aşteaptă la fel de nerăbădător ca şi ceilalţi oameni ai şcolii să vadă cum vor învăţa generaţiile următoare, pe baza noii reforme.
Nu înţelege însă de ce în comisia pentru curriculum există doar specialişti din domeniul educaţiei. „Deşi este riscant să dai nume, eu aş face o comisie formată din Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Miclea, Nicolae Manolescu, Solomon Marcus, Mugur Isărescu, Ion Ţiriac, doar a creat un imperiu până la urmă. Aş fi luat toate somităţile României, dar aş pune poate şi un om simplu în această comisie, poate o gospodină care a avut trei copii ce au trecut prin şcoala românească şi un elev sau un student, dar unul Gică Contra. Şi i-ar ruga pe aceştia să vină cu marile direcţii, să răspundă într-un document la întrebarea «ce fel de tineri are România nevoie în 25 de ani?»”, explică specialistul.
De altfel, învăţământul românesc a devenit de prea multă vreme unul secret, direcţia fiindu-i dată parcă dintr-un buton instalat în Ministerul Educaţiei şi la care nimeni nu mai are acces. „În mod paradoxal, învăţământul românesc, la 22 de ani după comunism, practic nu este încă un învăţământ public, ci unul de stat, lucru care explică multe din frustrările românilor privind calitatea educaţiei şi jindul cu care tinerii privesc spre sistemele vest-europene ori americane. E adevărat, marile decizii de politici educaţională trebui luate de către Ministerul Educaţiei; aşa stau lucrurile mai peste tot în lume, dar, înainte de orice decizie, lucrurile ar trebui gândite, cântărite, croşetate atent, printr-o largă participare a celor interesaţi”, punctează acesta.
Elevii sunt aceiaşi, din deşertul iordanian până în Priştina
Înainte de a pleca într-o nouă ţară unde are contract pentru „reabilitarea” sistemului educaţional, Alexandru Crişan are un tipar profesional din care nu iese.
Întâi se documentează temeinic, citeşte toţi scriitorii importanţi ai ţării respective şi se uită la filme documentare.
Imediat ce ajunge acolo, o zi-două nu face altceva decât să asculte, încercând să afle de la echipa de proiect ce se doreşte de fapt de la şcoala respectivă.
Abia apoi îşi stabileşte planul de acţiune. Şi metoda sa pare să fi fost cea mai potrivită. „Înainte să plec în Albania am citit din scoarţă-n scoarţă Ismail Kaldare, înainte de a merge în Egiptul post-Mubarak pe Naghib Mahfuz. Lucrând la Ankara, am învăţat istorie otomană, am citit Hikmet, Pamuk, Elif Şafak, Ayşe Kulin. Este un semn de respect să faci asta, dar este important şi pentru a înţelege câte ceva din spiritul adânc, uneori greu de descoperit, al unor ţări unde lucrezi la schimbarea de mentalităţi, în cele din urmă”, explică expertul.
Înainte de a primi el întrebări de la cei care-l angajează, adresează el întrebarea: „ce vă doriţi voi de la copiii voştri?”, iar de multe ori primeşte mai degrabă privire plină de nedumerire decât un răspuns. „Oamenii sunt surprinşi când li se pune întrebarea asta care este firească până la urmă. Se aşteaptă la întrebări foarte tehnice, despre „sistem”, „statistici”, „rapoarte” etc. Care e motivul? Învăţământul s-a tehnicizat în aşa măsură, încât experţii din educaţie uită deseori faptul că obiectul muncii lor nu sunt nici „sistemele”, nici „statisticile” şi nici „rapoartele”, ci sunt acei „copii minunaţi cu minţile lor zburătoare”, extreme de concreţi şi vioi, pe care îi întâlneşti de la Prishtina şi până în deşertul kuwaitian sau iordanian şi care se numesc Maria şi Blerim, Svetlana şi Hassan, Nino şi Ali, Işik şi Batuhan”, mai povesteşte acesta.
Înainte însă de a se dedica cercetării în domeniul ştiinţelor educaţiei, să lucreze la curriculum românesc şi apoi să fie preşedintele Centrului Educaţia 2000+, Alexandru Crişan a avut parte de o pregătire temeinică.
Cea mai importantă lecţie despre educaţie a primit-o predând copiilor din Voluntari. „Am terminat ca şef de promoţie, dar am primit repartiţie la o şcoală la ţară. Ambiţia mea nu a fost să evadez de acolo, ci să nu mă plafonez. Şi am avut parte de un colectiv de profesori extraordinar. La Voluntari am învăţat tot ce trebuia să ştiu despre educaţie”, mai spune expertul.
De aceea, are şi o mică prejudecată legată de cei care decid soarta educaţiei româneşti: „Dacă nu ai predat niciodaţă într-o clasă, cu elevi adevăraţi de diverse vârste, dacă nu ai trecut prin toate «aventurile» tipice unui învăţător sau profesor, cu greu poţi consulta pe alţii ce, de ce şi cum să facă”.
La fel de didactic, profesorul Crişan îşi termină lecţia cu o temă la care ar trebui să reflecte toate capetele luminate ale şcolii româneşti: „În septembrie elevii au început şcoala. Dar şcoala a început?”
Manifestul lui Crişan
„…Ştiţi de unde încep americanii proiectarea curriculară? De la cercetarea de tip prognostic a ceea ce societatea americană va avea nevoie ca specializări peste 15-20 de ani şi cum această societate va arăta peste 15-20 de ani?…
Noi nu ştim cum va arăta societatea noastră peste 3-4 ani. Prima tendinţă internaţională este deci planificarea pe termen lung, uneori foarte lung. Paradoxul la noi este că facem un curriculum „cu capul nostru de acum, cu ce ştim acum despre acum pentru acum şi încă doi ani de acum înainte”, deşi tinerii pentru care proiectăm învăţarea vor fi cetăţeni activi poate peste 4 – 8 – 12 – 16 ori n ani.
Cel care va fi în clasa I în septembrie 2011, va deveni major în 2029-2030. Punem cumva problema în acest mod? Mă îndoiesc. Ne lipseşte viziunea şi gândirea strategică. E nevoie deci de ambele, e nevoie de o privire serioasă în viitor, de coerenţă şi claritate.
O altă tendinţă: trebuie să ieşim urgent din obsesia şi complexul şcolii enciclopediste, a şcolii care era chemată să ne înveţe „tot despre toate” Actualmente, 90% din cunoaşterea umană se află în afara şcolii. Cum mai putem învăţa totul de la şcoala? Nici nu mai este nevoie de aşa ceva! Şcoala trebuie să dea răspunsuri nu la întrebări de tipul ce, când etc., ci la altele de tipul cum, de ce, ce s-ar fi întâmplat dacă. O şcoală care să ne ofere know-how, proceduri, metodologii de lucru, motivaţia si metodologia de a învăţa permanent, temeinic şi durabil din orice, de a rezolva noi probleme, de a ne raporta flexibil la o lume plină de provocări. Care mai de care mai neaşteptate, or asta înseamnă o schimbare totală de paradigm, un salt fără precedent, o gândire de „tip digital”, înaintea instaurării faptice a unei lumi realmente digitale. (…) Într-o definiţie neconvenţională, competenţele constituie zestrea cu care rămânem pentru toată viaţa, după ce uităm toate detaliile cu care mintea ne-a fost încărcată ani şi ani de zile, învăţăm hectare de gramatică, dar nu ştim să comunicăm; învăţăm tone de matematică, dar nu ştim să gândim; învăţăm mii de date despre istorie şi societate, dar nu ştim să convieţuim în pace, e ceva ce eu nu pot pricepe”.
