Sfârşitul apropiat al anului readuce în atenţie unele tendinţe manifeste din politica românească şi europeană. Fără a fi fenomene consistent afirmate în prim-planul vieţii publice, ele se relevă ca nişte constante, cu pâlpâiri intermitente, dar nu întâmplătoare, la suprafaţa cotidiană a zarvei naţionale şi comunitar-europene.
Prima tendinţă internă la care mă refer pare să fie procesul de compromitere publică tot mai accentuată a actorilor politici tradiţionali în ultimele aproape două decenii şi jumătate de democraţie postcomunistă de la noi şi, în paralel, perfect complementară cu acest proces, testarea tot mai stăruitoare a impunerii în prim-planul politic a vârfurilor serviciilor secrete. După rotaţii care, în fapt, nu au schimbat nimic în chip major (dovadă: Ion Iliescu rămâne şi acum unul dintre cei puţini a căror umbră continuă să se simtă consistent în fenomenologia politică de la noi, iar Constituţia iliescană dă pe mai departe contur legal sistemului), s-a ajuns la decizia că este nevoie nu numai de un stil nou, ci şi de figuri noi în politica noastră. Ceea ce se poate însă cu certitudine spune după „azvârlirea“ pe piaţă a noilor potenţiali lideri este că aceştia, tineri din punct de vedere biologic, sunt în mare măsură prizonierii aceloraşi viziuni ca predecesorii lor. Chipurile agitate din dreapta eşichierului – de la Mihai Neamţu la Adrian Papahagi – şi cele înglobate de puterea din stânga (de la Şova la Daniel Constantin) sunt atent selectate după criteriul conformităţii cu „echipa“ dinspre care provin şi cu grija ca expresivitatea şi şarmul lor să nu le depăşească pe cele ale liderilor pe care îi anturează.
Pe fundalul acestui relativ eşec, depistabil fără dificultate, intuitiv, şi confirmat de evoluţiile politice ale anilor 2012-2013, o notă aparte o face însă un fenomen care nu a rămas neobservat, dar care mai suportă comentarii: intrarea în joc, în nume propriu, a liderilor principalelor servicii secrete româneşti. Numirea ca premier a şefului S.I.E., Mihai Răzvan Ungureanu, a creat un precedent important, care nu trebuie subestimat. Nu a mai trecut mult până când, pe lista viitorilor posibili prezidenţiabili, a fost înscris şi numele lui George Maior, directorul S.R.I. Fără a subestima tensiunile existente între diversele noastre servicii secrete – nu a trecut atât de mult timp de când un Truţulescu, membru al uneia dintre echipele „invizibile“, era dezvăluit ca infractor către opinia publică de… colegii lui aliaţi cu alte forţe politice (căci cine alţii puteau şti de Afacerea Ţigareta II dacă nu tot un serviciu secret?!) –, în condiţiile date, nu trebuie exclusă, până la urmă, nici formula unei echipe care să facă din cei doi preşedintele şi, respectiv, premierul viitoarei Românii.
Trebuie reamintit că o formulă care să facă din Edgar J. Hoover liderul S.U.A., ca preşedinte ori ca „numărul doi“ în stat, nu părea plauzibilă nici măcar în rodata democraţie americană. Şi chiar dacă unii dintre preşedinţi au îndeplinit unele roluri în cadrul serviciilor secrete americane cândva în decursul carierei lor, nu a fost vreodată cazul, din câte ştiu, ca vreun candidat la preşedinţie să vină direct de pe poziţia de lider al serviciului pe care îl conducea. Asemenea transferuri de putere directe şi pe faţă, părând să arondeze statul cutărei agenţii de spionaj ori/şi de protecţie, nu sunt nici uzuale, nici dezirabile.
După circa două decade şi jumătate de la căderea regimului totalitar în care Securităţii îi revenea privilegiul de a controla totul şi orice, la adăpostul dictaturii Partidului Unic al cărui braţ înarmat era, casta militară de elită, costumată în civil, pare astăzi pregătită să îşi urmărească persuasiv, cu calm, dar fără abatere, ţelul instalării la putere, ca alternativă la gălăgioasa şi ineficienta clasă politică actuală.
Nu cred însă că Uniunea Europeană, de la care vin atâtea semnale de interes pentru bunele practici din domeniul legalităţii şi al justiţiei, ar avea ceva împotriva acestei soluţii, dacă ea s-ar aplica în conformitate cu practicile curente ale democraţiei. U.E., interesată fără abatere de impunerea corectitudinii în procedurile de cooperare cu ea însăşi (vezi sancţiunile aplicate pentru rele practici contractanţilor români din cadrul programelor europene) şi dornică să se sancţioneze cu toată fermitatea orice piraterie politică şi economică, ar socoti, după toate aparenţele, un mare triumf instaurarea corectitudinii procedurale în spaţiul public din România. A solicita, de altfel, mai mult de atât din partea ei ar putea fi deplasat, căci s-ar interpreta – cine ştie?! – ca atingere a intereselor naţionale şi imixtiune în treburile externe.
Limitele acţiunii U.E. se văd însă cu ochiul liber încă de pe acum, când, pe de o parte, principiul respectării standardelor procedurale în relaţiile dintre părţi este abolit chiar de U.E., când vine vorba despre accederea României în spaţiul Schengen (pentru care, procedural vorbind, „ne-am făcut temele“), iar pe de alta, când ţări din nucleul dur al Uniunii discriminează cetăţenii români făţiş şi fără a-şi disimula atitudinea, interzicându-le exercitarea integrală a drepturilor de cetăţeni europeni şi impunându-le un statut de europeni de mâna a doua. Aceste inconsecvenţe europene faţă de propriile standarde subminează capacitatea U.E. de a-şi exercita în mod credibil şi deplin controlul asupra evoluţiilor procedurale de pe arealul românesc şi ameninţă să ştirbească prestigiul ei într-o ţară fervent şi majoritar pro-europenistă, lăsând loc unor evoluţii imprevizibile.
Între tendinţa internă de a înlocui domnia politicienilor cu cea a capilor serviciilor secrete, pe de o parte, şi inconsecvenţele şi incoerenţele U.E. în raport cu România, viitoarea democraţie românească nu arată prea roz.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
