Dupa 1998, politica liberala de vize promovata de coalitia guvernamentala SPD-Die Grunen (social-democrati/verzi) a dus la cresterea masiva a cererilor de vize in tarile fostului bloc comunist. Hotararea Volmer-Fischer din 3 martie 2000 („in dubio pro libertate”) a inlesnit colaborarea est-vest a gruparilor criminale. Introdusi prin „ecluza” in spatiul Schengen, via Germania, zeci de mii de asa-zisi turisti din Europa de Est erau obligati sa lucreze in conditii de sclavagism modern. Cu pasapoartele de cele mai multe ori confiscate de traficantii de persoane, imigrantii fara protectie legala in tarile-„gazda” constituie (si astazi) o mana de lucru ieftina si docila in profitul marilor concerne occidentale, inca ne-„delocalizate”. Instrument ideal de „calatorii fara griji” – potrivit unei firme dubioase de „productie si distribuire” promovata in 2001 de ministerele de Interne si Externe germane -, carnetele de calatorie au inlocuit invitatiile, declaratiile de bonitate si alte probe cerute ulterior turistilor de catre reprezentantele consulare. Inca de la mijlocul anilor '90, ADAC-ul german a recunoscut asa-numitele Carnete de Touriste (CdT).
La cateva luni de la promulgarea faimoasei hotarari Volmer-Fischer, cererile de vize au crescut in tarile din Europa de Est cu 13% fata de 1999. Daca o serie de ambasadori si inalti functionari de la reprezentantele germane de la Kiev, Moscova si Tirana au fost audiati de Comisia Parlamentara de Control, despre situatia functionarilor din Bucuresti nu s-a auzit aproape nimic.
Din cauza avalansei de petitionari este imposibil „sa separi graul de neghina”
Pe 16 iunie 2000, sub semnatura ambasadorului Schilling Ambasada germana din Bucuresti adreseaza patru pagini („numai” prin mail) referatului de vize 514 de la ministerul de Externe, Berlin. Referindu-se la „Procedura de vize – Situatia actuala; Carnet de turist”, cei doi autori descriu acribic „dezvoltarea de criza” din ambasada, ca urmare a „afluentei” de doritori de vize, provenienta sociala a „clientelei” petitionare si „scopul sau destinatia calatoriilor”. Credibilitatea declaratiilor asa-zisilor turisti este analizata scurt si concis. Scrisoarea-raport se incheie cu propuneri de ameliorare a modalitatilor de lucru, inclusiv cu rugamintea de indicatie pe termen scurt referitoare la cererile de personal. Chiar in prima faza autorii ataca frontal subiectul: „De la inceputul anului numarul de petitionari a crescut cu aproape 40%. A atins o limita critica”. Cu o zi inainte, functionarii au facut un sondaj pe trotuarele din fata ambasadei: 800 de persoane se inghesuiau la coada, neputand fi primite pana la inchiderea ghiseelor. Petitionarii vor sa calatoreasca in majoritate pe cont propriu si prezinta declaratii de obligatie sau carnete de turist. Acestia depasesc insa capacitatea actuala de prelucrare posibila in biroul de vize prevazuta pentru 400-450 de persoane/zi.
Autorii misivei sunt preocupati si de ecoul starnit de situatia din fata ambasadei in media romaneasca. Deoarece interesul acesteia „a crescut mult”: de la vizita „ministrului roman de externe la biroul de vize” echipe TV au filmat „cozile cu petitionari”. Desi „reportajele sunt inca binevoitoare”, situatia se poate schimba de la un moment la altul din cauza maselor de oameni, a inceperii sezonului cald si a calato-riilor. Cu toate ca „resursele la dispozitie sunt complet epuizate, pentru a face fata dezvoltarii de criza” se recurge la preluarea unor angajati din alte departamente. Functionarii precizeaza insa ministerului de Externe ca este vorba de o masura temporara: angajatii vor reintegra serviciul prevazut initial. „Ambasada roaga trimiterea de urgenta de personal pe termen scurt pentru a acoperi cererea marita in perioada (restanta – n.a.) pana in septembrie”.
Statistica proprie ilustreaza situatia: in perioada ianuarie-mai 2000 Ambasada germana din Bucuresti a acordat 26.660 de vize, cu 55,3% mai mult fata de 1999 (17.185). Numarul de vize Schengen (pe termen scurt, oameni de afaceri etc.) a scazut insa cu 10,2 fata de 1999 (de la 5.062 la 5.028). Vize totale acordate pana in iunie 2000: 31.688, respectiv cu 39% mai mult in raport cu anul precedent. Cu ton retinut – dar nu lipsit de ironie – se precizeaza in continuare: din cauza intensificarii descrise, „a alege graul de neghina” devine imposibil.
Clientela, patura saraca a populatiei, indeplineste usor premisele cerintelor de vize
Dar cine sunt amatorii de calatorii cu carnet de turist in spatiul Schengen? „O clientela deosebit de critica”, apreciaza ambasada. Predomina „o patura saraca, respectiv simpla” a populatiei care „indeplineste usor premisele pentru acordarea de vize” (sic!). In Romania acestea „sunt in mod tipic persoane care nu au un serviciu inregistrat, care cu greu ar primi o invitatie sau nu sunt in masura sa demonstreze credibil finantarea calatoriei din propriile resurse. Prin urmare, persoane pentru care presiunea de migrare este puternica si dispozitia de a-si procura viza, prin afirmatii sau documente false, este mare”.
ACR (Automobil Clubul Roman) sau alta organizatie de „tranzactie acorda un ajutor apreciabil dorintei de emigrare turistica”: organizatiile completeaza cererile de viza in stil „sablon”. Multe sunt identice. Exemple? Innoptari „intr-o pensiune al carei nume petitionarul nici nu-l cunoaste” si pe care o va cauta… la fata locului. Grupuri intregi de persoane afirma acelasi lucru: „Contemplarea zidului de la Berlin, vizitarea orasului Nurnberg, a stadionului si a muzeului din Koln si/sau Berlin”. Din cauza numarului ridicat de cereri identice, ambasada „se indoieste” ca „acest cerc de persoane declara motivul si scopul adevarat de calatorie”. Nu lipsita de umor, ambasada deplange faptul ca, din pacate, nu are un „feed-back” din partea ACR referi-tor la „cota celor care s-au intors” (sic!!) din vilegiaturile sus mentionate… Dar Clubul Roman Auto a anuntat statistici in acest sens, prevazute la sfarsitul anului. Ambasada are „intemeiata banuiala” ca „destinatia principala” este alta tara Schengen (de pilda Italia), unde se poate munci, zice-se, mai usor fara aprobare de lucru. „Totusi cererile de viza sunt adresate ambasadei germane, deoarece Germania este singurul stat Schengen care accepta CdT.” Un mare numar de petitionari sunt asa-zisii agricultori. Acestia prezinta o adeverinta care nu poate fi controlata nici de primarul comunei. Petitionarii cu CdT depun carti de munca si adeverinte falsificate in numar deosebit de mare. Autorii raportului catre Ministerul de Externe german afirma in continuare ca, potrivit solicitantilor de vize, ACR apare ca organizator de calatorii. Interesul sau financiar pentru vanzarea carnetelor este dublu: vanzarea calatoriei respective catre Germania si achizitionarea de noi membri – dat fiind ca numai acestia primesc un CdT. In concluzie, ambasada anunta masurile pe care le va lua din proprie initiativa: acordarea de numere de asteptare petitionarilor. De asemenea, pe langa cererea de personal, biroul de viza propune acceptarea innoita a carnetelor de turist, abia dupa ce aceasta procedura va fi armonizata in cadrul Schengen. Se va evita astfel un „shopping de vize la noi” (sic!). Cel putin cotarea de 30 de petitionari pe zi ar fi o solutie viabila. De luat in considerare, spun talentatii autori in incheiere, ca o inlesnire sau o crestere a rapiditatii procedurilor la ambasada din Bucuresti va duce numai la un aport de noi petitionari. Acestia isi vor incerca norocul cu CdT pentru alte destinatii. O viziune care pare oarecum mai realista decat cea din capitala Germaniei.
Indicatiile Ministerului de Externe din Berlin: refuz de viza in caz de „dubiu hotarator”.
… Cu raspuns din 5 iulie, refe-rentul 514 adreseaza ambasadei bucurestene cateva indicatii. Ca regula generala, se va renunta la alte documente referitoare la dispozitia de reintoarcere. O exceptie va fi posibila numai atunci cand reprezentanta gaseste elemente care motiveaza un „dubiu hotarator” in legatura cu dorinta de reintoarcere a petitionarului. „In acest caz, un refuz al cererii de viza este bineinteles admis.” La fel in cazul carnetelor de munca si adeverintelor falsificate. Carnetul de turist este un „proiect comun al ADAC impreuna cu clubul din Austria”. ACR fiind o organizatie partenera, este vorba de o intelegere supranationala. Iar dovada de cazare si de subzistenta este reglata de statele semnatare ale acquis-ului Schengen, dupa criterii proprii, fapt datorita caruia nu este nevoie de o coordonare. In functie de necesitatile de la fata locului, se vor putea acorda numere petitionarilor. Iar un raspuns in legatura cu cererea de personal va fi dat separat.
Guvernul roman a trezit asteptari irealiste in legatura cu asa-zisa libertate de vize
… Cinci luni mai tarziu, pe 6 noiembrie, un alt raport, de asta data de sase pagini, sub semnatura aceluiasi ambasador Schilling, este adresat din nou referentului de vize din Ministerul de Externe. In stil succint, dar in ton oarecum mai energic. Situatia a devenit si mai critica. Fata de 1999, numarul de vize acordate la ambasada din Bucuresti a crescut in perioada ianuarie-octombrie cu 44%. Motivele situatiei negative sunt in parte „create” de propria mana. Pentru anul viitor se prevede o inasprire a situatiei „deoarece viziunea existenta din partea romana, dorinta de libertate de vize in forma asteptata, nu va putea fi implinita”.
Datorita „politicii noastre de bunavointa”, decizia de acordare de vize se ia in caz de dubiu in favoarea calatorului, pe cand majoritatea celorlalte state Schengen continua sa mentina principiul potrivit caruia petitionarul trebuie sa-si demonstreze intentiile sincere.
Nu stim cum s-au descurcat in anii urmatori bravii functionari de la ambasada germana din Bucuresti, o data cu promovarea carnetelor de calatorie ale unor oameni de afaceri dubiosi, colaboratori in stil mare cu traficanti de persoane. Somitate in drept penal, dl prof.dr. Harro Otto, profesor la Universitatea din Bayreuth, apreciaza pentru „Romania libera”: „In legatura cu acordarile de vize, in special la Kiev in anii 1999-2001, sunt intr-adevar de parere ca in acest caz introducerea strainilor – pasibila de pedeapsa – a fost incurajata. Deoarece pentru acordarea unei vize trebuia prezentat de regula numai un carnet de turist si chiar dupa cunoasterea numeroaselor abuzuri sfarsitul acestei practici a fost impiedicat de Ministerul de Externe”.
