În actuala campanie electorală e vorba despre orice, numai despre Uniunea Europeană nu. De fapt, nu se vorbeşte chiar despre orice. Există o singură temă, căreia i se subsumează celelalte: invectivele schimbate reciproc între domnii (?) Ponta şi Băsescu. Aş zice că limbajul, dar şi conținutul utilizat de către cei doi fac din parte recuzita mahalalei, dacă nu m-aş teme că aş jigni astfel locuitorii oneşti ai acestor cartiere.
Nu vreau să intru în controversa despre cine a insultat primul, cine e mai grobian, cine foloseşte referințe mai murdare. Nu dispun de un abjectometru şi nici nu mă interesează să alcătuiesc ierarhii ale mitocăniei. Mi-e de-ajuns constatarea că cei mai înalți demnitari ai statului se comportă ca nişte scandalagii de cea mai joasă speță ca să mă simt jignit că sunt reprezentat de către aceştia. Când prim-ministrul face în public glumițe cu substrat misogin şi referiri la defectele fizice ale adversarului, când preşedintele face referiri la detalii din viața intimă şi la presupuse discuții între patru ochi, codurile onorabilității sunt iremediabil călcate în picioare, iar cele două personaje îşi pierd bruma de legitimitate pe care le-ar conferi-o funcțiile deținute.
Proferarea de insulte a ajuns la rangul de strategie de campanie. Cu largul concurs al mass-media, fiecare ieşire a celor doi ipochimeni ocupă de îndată scena publică, este reluată, amplificată, devine subiect de controversă între participanții la talkshow-uri, indiferent de cine sunt aceştia şi de tema anunțată. Orice tentativă de revenire la agenda legitimă a campaniei electorale este înăbuşită în faşă, celelalte voci sunt reduse la tăcere. Chiar temele grave, cum ar fi conflictul ucrainean, sunt tratate de către cei doi exclusiv ca arme de atac reciproc. În economia electorală, asta se traduce prin polarizarea opțiunilor, în beneficiul exclusiv al partidelor reprezentate de cei doi (care, într-o țară normală, ar fi trebuit să se abțină de la implicarea în lupta partizană).
Trist e că procedeul se dovedeşte eficient. Începând din martie, când preşedintele s-a implicat în campania electorală renunțând la orice aparență de neutralitate, partidul prezidențial şi-a dublat intențiile de vot, iar cel condus de celălalt beligerant a crescut şi el câteva procente. Toate celelalte partide, rămase în afara scandalului, au scăzut (PNL, PDL, PPDD) sau au rămas pe paliere scăzute, în preajma pragului electoral.
Eficiența strategiei descrise este posibilă în condițiile în care cei mai mulți lideri de opinie au adoptat logica tranşeelor. În războiul dintre palate, fiecare acționează în funcție de tabăra în care s-a aşezat. Spiritul critic se manifestă din plin, dar, din păcate, într-o singură direcție. Atunci când, spre exemplu, Ponta acuză instrumentarea unor dosare penale sub influență politică, partizanii îl aplaudă, iar adversarii îl stigmatizează, acuzând (pe bună dreptate) încercarea de influențare a actului de justiție. Atunci când Băsescu comite un act similar, de exemplu afirmând fără probe închiderea „forțată“ a dosarului sinuciderii procurorului Panait, cei care apărau ieri justiția tac jenați astăzi. Şi viceversa. Logica tranşeelor a ajuns la forme monstruoase, de vreme ce un intelectual respectabil, care mai demult cerea lichelelor reținere, închină azi ditirambi preşedintelui, ca şi cum nu ar fi observat gravele derapaje ale acestuia. Vă propun un exercițiu: căutați un articol critic referitor la Băsescu sau la Ponta. Căutați unul similar, referitor la celălalt protagonist, sub aceeaşi semnătură. Din păcate, situațiile de reuşită vor putea fi numărate pe degete.
Logica dominantă, în spațiul public românesc, este cea maniheistă: ori una, ori alta. Tertium non datur. Dacă Ponta face prostii, Băsescu trebuie susținut cu orice preț, şi viceversa.
În comportamentul lor aberant, locatarii palatelor Victoria şi Cotroceni s-au reclamat reciproc la Curtea Constituțională – motivele n-au nicio relevanță. Îmi permit să sugerez judecătorilor, fără a comite astfel o imixtiune în actul de justiție, o soluție care mi s-ar părea de bun-simț. Să-i ia de urechi pe cei doi scandalagii şi să-i încuie împreună într-o cameră cu pereți capitonați şi fără ferestre, dotată cu cantități îndestulătoare de lături. Să se înjure, să se scuipe, să se împroaşte până s-or sătura. La o adică, dacă s-ar face pierdută cheia, nu cred că țara ar suferi prea tare.
