La Palatul Sutu expune pentru a doua oara pictorita Nazen Peligrad, despre care am mai scris, atras de demersul ei nonconformist, de faptul ca propune idei originale in sensul bun al cuvantului, in care topeste si sublimeaza toate datele firii ei rebele. Vrand sa se afirme si, in acelasi timp, constienta de zadarnicia oricarui proiect intr-o lume indiferenta, artista lucreaza animata astfel de tendinte contrare. Tot ceea ce face ea se afla sub semnul deznadejdii si al unei miraculoase iluminari. Cauta insolitul, imprevizibilul, picteaza arbori cu ochi si urechi, vede Uniunea Europeana sub forma unui lighean albastru, pierdut intr-o mare aurie, se refugiaza in mijlocul unui luminis de padure care explodeaza printr-o cromatica puternica si, bineinteles, cum au observat criticii, isi face autoportretul punand pe panza ochi uriasi, magnetizanti, care il urmaresc pe vizitator de cum intra in sala.
De data aceasta, ochii sunt mult mai putin prezenti. Constienta de faptul ca poate fi redusa doar la o asemenea performanta plastica, artista a hotarat sa nu expuna decat un singur tablou al ochilor. Iar pe acesta nu l-a pus la vedere, ci undeva in spatele salii de la parterul Palatului Sutu. Privitorul pierde astfel o lucrare de anvergura, dintr-un ciclu care chiar a consacrat-o pe artista, dar in schimb este castigat de alte tablouri, nu mai putin interesante, cum ar fi cel al unui vartej delirant, in care cu oarece efort putem sa deslusim hartile tarilor care au intrat in UE sau care aspira sa intre, asa cum este Romania. Nazen Peligrad, cum am spus, rupta intre contrarii, oscileaza si de data aceasta intre demersul satiric, despre care trebuie, insa, spus, ca nu ii este propriu, fiind o directie pe care intr-un fel sau altul ar trebui s-o abandoneze, si ceea ce ii este cu adevarat propriu si o reprezinta, o pictura vizionara, care nu se pierde in speculatii stilistice inutile si, prin autenticitate si o anumita frustete, o recomanda intr-o lume a snobilor care nu inteleg ca arta este pana la urma o necesitate vitala. Artista lucreaza dintr-un asemenea impuls si nu-i pasa de faptul ca poate prea multi o ignora. A fost, de altfel, un vernisaj cu putina lume, desfasurat cumva intr-o semiclandestinitate, asa cum de altminteri adevaratele reusite artistice si intelectuale se si pot manifesta pentru ca mesajul lor sa nu intre intr-o moara a aclamarilor uneori fara acoperire. Expozitia de la Palatul Sutu poate fi citita in mai multe registre, este ceva nepretuit si in acelasi timp este si marfa ca bancnota de 50 de euro pe care artista o reproduce pur si simplu, efigie a acestor vremuri si a sclavilor de astazi.
