Nu va pierdeti vremea cu acest spectacol cu ifose de originalitate regizorala, care nu poate provoca decat mila pentru sarmanii actori, obligati sa-si rupa oasele pe un tobogan metalic, fara macar sa comunice vreo idee. Chinurile la care sunt supusi au drept rezultat doar rasul nervos al publicului.
Situatia regiei romanesti se agraveaza de la o stagiune la alta. Majoritatea tinerilor regizori vor sa rescrie textele clasice prin asa-zise viziuni originale, in care actorii devin a treia roata de la o caruta pe care o trag sontac. Regizorii vor sa socheze prin viziuni ce rastoarna sensurile elementare ale scrierii. Multi acuza si o grava lipsa culturala; ignora menirea unui spectacol de a provoca publicul la gandire si emotie, o regula simpla pentru rostul ofertei teatrale, ce trebuie sa comunice credibil o idee, un mesaj. Tinerii regizori exhibitionisti au la dispozitie teatrul independent, pot sa-si caute sponsori, sa-si prezinte experimentele sau ifosele de inovatori, si chiar sa convinga asupra conceptelor personale, daca au talent. Nu se inghesuie insa, pe taramul teatrului neinstitutionalizat.
Tanarul regizor Radu Alexandru Nica si-a dorit sa-l modernizeze pe clasicul iluminismului german, Gotthold Ephraim Lessing reusind sa distruga sensurile piesei "Emilia Galotti", scrisa in 1772. In stilul secolului XVIII, Lessing a intentionat condamnarea unei societati dominate de nobili despotici, naraviti la placeri, obligati la casatorii din interes etc. Ataca moravurile epocii sale printr-o poveste simpla. O tanara e rapita de un print si tatal o va ucide in final, cu credinta ca-i salveaza astfel onoarea. Iata si punctul de vedere al regizorului Radu Alexandru Nica asupra piesei lui Lessing: "«Emilia Galotti» e un text cvasicunoscut in Romania si un soi de «Scrisoare pierduta» in spatiul cultural german. Minus umor, evident, ca doar vorbim de nemti (!!!) «Emilia Galotti» e practic prima drama burgheza din Europa – Schiller, Göethe, Ibsen, Cehov si ceilalti (!!!) avandu-l toti ca precursor pe Lessing (…) De ce Lessing in Romania astazi? Pentru ca este un autor clasic important deloc, jucat de noi, pentru ca avem o mare lipsa de astfel de teme in dramaturgia contemporana, fara ca problemele noastre sa fie mai mici decat cele ale oamenilor din secolele trecute, pentru ca are teme generoase, conflicte puternice (…) Mi s-a parut seducatoare ingenuitatea aceasta cu care Lessing vorbeste despre ticalosie, crima, sadism, ferocitate umana, care iau uneori proportii enorme in spectacolul nostru, ca intr-un bestiar". Praf si pulbere a facut regizorul "conflictele puternice" si "temele generoase" ale scrierii lui Lessing in adaptarea sa scenica. Cu "sadism" au devenit ridicole, grotesti, conflictele. Personajele lui Lessing le-a transformat in niste paiate care nu se intelege ce vor de la viata si nici cine sunt ele, din ce strat social provin. De ce oare i-a trebuit Lessing, regizorului si nu a scris dansul un text? Poate ca nu avea ce sa ne comunice si s-a oprit la Lessing, ales doar ca pretext ca sa demonstreze ca a auzit de acest scriitor. De altfel, in programul de sala pe o pagina alaturata distributiei e mentionat cu litere mici numele autorului, cel al regizorului dominand anuntul realizatorilor. Pentru "modernizarea" textului, regizorul a optat mai intai la o scenografie bizara creata de Andu Dumitrescu. Un tobogan mare, metalic domina scena, fiind calea de acces intr-o gradina cu lalele, inconjurat de pereti de staniol, la pod functionand niste ventilatoare. Sunt sapte, ca si cele sapte personaje si ventileaza din cand in cand, in intentia regizorului poate de a contrapuncta ceva greu de descoperit de spectator. Pe acel maret tobogan intra si pleaca din scena sarmanii actori, chinuindu-se uneori sa mai si danseze, sa faca tot felul de miscari ciudate, sa stea in cap, sa se scalambaie. Aceasta miscare scenica fara sens, apartine Adrianei Barza. Regizoral personajele sunt tratate ca niste caricaturi diabolice. Marius Stanescu este Marinelli, o sluga perversa care ar incurca itele dragostei Printului fata de Emilia. Cu talentul sau deosebit actorul reuseste sa-l creioneze pe diabolicul personaj si executa sarguincios indicatiile regizorale, scoate limba, se stramba etc. Mihai Smarandache se vrea a fi un Print, la inceput homosexual, care in final isi etaleaza bustul satisfacut de cucerirea Emiliei. O fetita urata si prostuta, uimita mereu de ce se intampla in jurul sau este Emilia interpretata de Cristina Marchisano. Tatal ei, Marian Ghenea, apare ca un figurant oarecare, care in final e batut si i se umple fata de sange (ketchup), in scena cand nu se intelege daca isi ucide cu adevarat fiica. O papusa sclifosita pare a fi contele Appiani, personaj distribuit lui Ionut Kivu. O actrita, stimata in alte roluri, Diana Gheorghian este mama care se lupta cu desfraul manifestat de cei din jur, incercand sa-i intreaca prin expresii grotesti. Contesa Orsina, Ana Lazar, isi arata sanii, ca sa avem si accente erotice in spectacol. Toate personajele tipa, rostesc strident replicile din care abia se inteleg sensurile lor, datorita unei frazari gaunoase. Nu lipsesc palmuieli, lovituri cu piciorul in miscare si totul pare ca se petrece intr-o casa de debili mintal. Cauzele dementelor manifestari ale personajelor raman de neinteles. Dupa un sfert de ora din reprezentatie, publicul incepe sa rada nervos, provocat fiind de maimutarelile la care asista. "Ticalosia, crima, sadismul, ferocitatea umana" sunt penibil tratate de viziunea regizorala, in acest experiment incropit, lipsit de consistenta. Rezultatul e jalnic, hilar.
"Emilia Galotti", pe care regizorul o considera "un soi de «Scrisoare pierduta»" (!) prin viziunea sa devine un spectacol al unor circari amatori ambulanti, care vor sa cerseasca aplauze strambandu-se si facand acrobatii pe un tobogan. Sarmanii actori!
ileana.lucaciu@romanialibera.ro.
