Candidata la preşedinţie Monica Macovei a fǎcut sǎptǎmâna trecutǎ, la Timişoara, o afirmaţie tranşantǎ: “Religia nu are ce cǎuta în şcoli, ci istoria religiilor trebuie introdusǎ”. Afirmaţia a stârnit, cum era de aşteptat, atât reacţiile “ultra-ortodocşilor”, care au socotit-o o blasfemie, cât şi pe cele ale “seculariştilor”, care au aplaudat-o. Luni seară, Macovei a nuanţat (într-un interviu la B1): “Eu am spus că e foarte bine ca elevii să înveţe istoria religiilor, valorile creştine, să se predea prin pilde despre cele 10 porunci, de exemplu. Problema predării religiei în şcoli e legată de dogme”.
Şi eu cred cǎ, în forma practicatǎ azi, care e, de fapt, catehizare, religia nu are ce cǎuta în şcolile de stat. Dar nu despre asta îmi propun sǎ discut, ci despre oportunitatea abordǎrii unei asemenea teme, din punctul de vedere al obiectivelor campaniei electorale a candidatei Macovei. Este una din acele teme care scindeazǎ societatea (mai sunt şi altele – gazele de şist, cǎsǎtoria persoanelor de acelaşi sex, soarta câinilor fǎrǎ stǎpân etc.) Abordând-o, îţi asumi cǎ o parte substanţialǎ a electoratului nu va fi de acord cu tine. S-ar putea sǎ fie dintre cei care pânǎ acum te simpatizau şi, astfel, sǎ pierzi voturi. E genul de temǎ de care consilierii îşi sfǎtuiesc candidaţii sǎ fugǎ precum dracul de tǎmâie.
Dacǎ e sǎ ne luǎm dupǎ sondaje, e probabil sǎ pierzi mai mult decât ai putea câştiga: conform unui sondaj INSCOP din martie 2013, 87% din electorat era de acord cu predarea religiei în şcoli. (E probabil ca proporţia sǎ mai fi scǎzut între timp, cǎci şi încrederea în Bisericǎ a scǎzut, conform aceleiaşi agenţii, de la 69% la 62%, în iulie 2014, rǎmânând însǎ covârşitoare.) Partea plinǎ a paharului cu chestionare e cǎ 10% din electorat nu ar vrea religia în şcoli. Raportat la numǎrul celor care voteazǎ efectiv, aceştia ar putea însemna un scor apropiat de 20%, mai bun decât cel cu care este cotatǎ acum fosta ministrǎ a Justiţiei.
Strategii ne spun: “Dacă vrei să câştigi şi să schimbi România, chestiunile delicate le laşi după, şi pentru o dezbatere naţională serioasă, de durată”. Asta e valabil pentru un candidat care conteazǎ deja pe un electorat numeros şi pe care nu vrea sǎ-l piardǎ – şi nu-i veţi vedea nici pe Ponta, nici pe Iohannis, nici pe Udrea abordând asemenea teme. Nu e cazul Monicǎi Macovei, creditatǎ în sondaje, cu şase sǎptǎmâni înaintea alegerilor, cu mai puţin de 10%.
Un candidat independent are din start handicapul cǎ vocea sa nu are cum sǎ fie multiplicatǎ prin aparatele de partid. Majoritatea canalelor de comunicare în masǎ sunt deja “adjudecate” de cǎtre ceilalţi, deci nu îl vor ajuta prea mult. Dacǎ vrea sǎ se facǎ ascultat, independentul trebuie sǎ devinǎ interesant prin impunerea unor teme care sǎ creeze dezbatere publicǎ, dezbatere care sǎ nu poatǎ fi ignoratǎ de cǎtre mass-media – şi tema religiei în şcoli este una dintre acestea.
Într-o campanie pentru funcţia de preşedinte, în partea de dinaintea primului tur, toţi candidaţii vor clama cǎ vor sǎ câştige, dar obiectivele reale n-ar trebui sǎ fie aceleaşi. Unii (Ponta) îşi propun sǎ se claseze cu un avans substanţial, care sǎ nu mai poatǎ fi recuperat prin regrupǎrile de la turul al doilea; pentru asta are nevoie de peste 4 milioane de voturi. Alţii (Iohannis) îşi propun sǎ se claseze pe locul al doilea, cu un scor destul de apropiat de al primului clasat – cam 3,5 milioane de voturi. Alţii (Udrea) îşi propun sǎ strângǎ suficiente voturi încât sǎ le poatǎ negocia profitabil în intervalul dintre tururi. Alţii (şi acesta mi se pare a fi cazul Monicǎi Macovei) doresc sǎ transmitǎ un mesaj relevant pentru un numǎr de alegǎtori suficient de mare încât sǎ constituie masa criticǎ pentru dezvoltarea unei acţiuni politice ulterioare. Un asemenea obiectiv poate fi atins dacǎ afirmi suficient de convingǎtor un mesaj – fie şi unul minoritar.
Şansa acestui candidat nu e de a smulge voturi de la electoratul candidaţilor “mainstream” – nu are mijloacele de a se bate cu maşinǎriile de partid pe care aceştia le au în spate. Macovei are, în schimb, şansa de a convinge o parte din cele 45% din electorat care în mod normal nu s-ar duce la vot, oamenii dezamǎgiţi şi plictisiţi de actuala clasa politicǎ, cǎ ea este acel altfel de politician pentru care meritǎ sǎ se osteneascǎ. Cu alte cuvinte, ea trebuie sǎ abordeze exact acele teme de care le e fricǎ celorlalţi candidaţi. Dacǎ se complace în a face o campanie conformǎ cu regulile cu care ne-am obişnuit, partida e pierdutǎ înainte de a începe.
Mircea Kivu este sociolog
