Există, în România, o tendință spre exploatarea resurselor brute ale subsolului naţional, iar punctul de maxim a fost constatat în chestiunea Roşia Montană. Genul acesta de exploatare destructivă contrazice însuşi conceptul de dezvoltare durabilă a României.
Dacă vom continua cu autodestrucţia până la orizontul anului 2030, desfiinţându-ne munţii ca să stoarcem tot ce au, am rezolvat-o definitiv, noi şi urmaşii noştri. Mai bine ne-am pune la punct o strategie coerentă pentru a crea valoare adăugată mare în ţară, în loc să procedăm ca statele eminamente petroliere, adică să ne dăm resursele ca materie primă brută, și pentru a evita exporturile normale de profituri, făcute acum de transnaţionalele ce activează la noi.
Aceasta s-ar vedea imediat în creşterea veniturilor populaţiei, apoi în pasul demografic pozitiv şi până în 2030 avem timp să întinerim România cât să nu mai dea faliment sistemul de pensii şi să nu mai fie nevoie să ne distrugem mediul.
Austria (că tot e în vogă cazul Holzindustrie) a interzis, cu mici excepţii, exploatările miniere, din motive de ecologie. În toată ţara mai sunt doar două mine: una la Erzberg, pentru minereu feros, alta la Mittersill, unde se extrage tungsten şi unde există cu cea mai vastă reţea de galerii subterane din Occident. Îţi vine să te întrebi, aşa: din ce trăiesc oare austriecii, că, la cât de puţine minereuri extrag, ar trebuie să fie săraci lipiţi pământului, după modelul de dezvoltare economic pe care ni-l propun talibanii RMGC şi vectorii lor.
Să ne mişcăm puţin într-un tur virtual prin Salzkammergut, Upper Austria, ţinutul nord-vestic al acestei ţări, aflat la graniţa cu Germania, sub Alpi. Capitala lui e Salzburg, adică Oraşul Sării. Este evident cu ce se ocupau aici localnicii în Evul Mediu. Acum nu mai fac deloc aşa ceva. Când intri în Salzkammergut, dai de o salbă de lacuri înconjurate de Munţii Alpi, iar regiunea este un rai turistic. În zona Gmunden, pe Lacul Traunsee, străjuit de piscul Traunstein, spre exemplu, au reşedinţe milionarii lumii. Pe Traunstein se face schi în plină vară, iar pe malul Traunsee se stă la plajă, ca la Saint Tropez.
Nu există mari proprietari de lanţuri hoteliere, în schimb e plin de gasthaus, din afara Salzkammergut, de la Görtig, până sus, la Hallstatt, o staţiune-monument, inclusă în patrimoniul UNESCO, un rai turistic, bazat pe monumente din Evul Mediu. Vă daţi seama că noi avem un patrimoniu fabulos, care vine de pe vremea dacilor şi tracilor şi înaintează prin tot Evul Mediu, cu Dracula, mănăstirile din Nordul Moldovei şi Delta Dunării? Ce facem cu ele? Aproape nimic. Ce am putea să facem? În Salzkammergut, aproape că nu există serviciu pentru care să nu fie disponibil un card electronic. Totul funcţionează electronic. Ţinutul Salzkammergut este primitor pentru şoferi, având o densă reţea de drumuri locale, echivalentul drumurilor judeţene de la noi, cu un carosabil perfect, de parcă ar fi fost construit acum două zile.
La polul opus, avem Apusenii. Suntem îndopaţi cu teoria că nu vine nimeni, nici un turist, şi pace. Moţii sunt săraci, şi gata. Maramureşenii, lotrenii asemeni, nimic nu se poate face…
Pentru că în Ungaria au fost complet interzise cazinourile, în Crişana proliferează, de-a lungul frontierei de vest, aceste locuri de distracţie şi gambling. Este o oportunitate. O dată chemaţi dincoace de graniţă, maghiarii ar putea, dacă ar avea şi drumuri bune, să se cazeze pentru un sejur de vis în Munţii Apuseni. Peisajele sunt superbe, iar oamenii primitori, calzi şi harnici.
Dezvoltarea sustenabilă a unei astfel de zone ar trebui să se facă pe noduri de contracte. Nu este de-ajuns să faci drumuri. Viteza de transport este esenţială. Să comparăm timpul în care ajungi pe autobahn de la Viena la Salzburg cu timpul în care ajungi pe 1553 de şosele, şoseluţe, tronsoane de autostradă la Cluj? Iar drumurile sunt inutile fără electrificare, staţii de benzină, ATM-uri, POS-uri în magazine, ce apar natural, cu programe de dezvoltare rurală de tip grant pentru micii întreprinzători.
