În urmă cu 7-8 luni estimam că statul român ar putea intra în faliment dacă nu se vor fi luat măsuri economice sănătoase de ieşire din criză. Autorităţile române însă tocmai obţinuseră un împrumut masiv de la FMI şi de la Comisia Europeană şi nu aveau timp de astfel de „glume”, iar politicienii noştri erau în campanie electorală, fiind ocupaţi să cheltuiască bani pentru coafarea realităţii şi îmbrobodirea populaţiei.
Acum, când se văd cu ochiul liber efectele crizei (îndelung şi obstinat negate de autorităţile române) şi când FMI cere Guvernului dovezi ale eforturilor anticriză, preşedintele României, din proprie iniţiativă, anunţa, foarte constituţional, decizia sa de a impune Guvernului tăierea nediferenţiată a 25% din salariile bugetarilor, a 15% din pensiile aflate acum în plată şi a 15% din bugetul ajutoarelor sociale, inclusiv a ajutoarelor de şomaj şi a indemnizaţiei de creştere a copilului. Nu ştiu cum va face acest lucru Guvernul – efortul legislativ necesar fiind imposibil de finalizat în aşa fel încât măsurile respective să intre în vigoare de la 1 iunie -, dar, din perspectiva cetăţeanului plătitor de taxe şi impozite, gestul preşedintelui şi atitudinea Guvernului reclamă demisia amândurora.
Statul român este ca un comerciant care a luat un credit de la o bancă, credit pe care nu îl mai poate rambursa. Băncile, în astfel de cazuri, au două opţiuni – falimentul debitorului sau restructurarea creditului. Ca să accepte restructurarea, banca are nevoie de un plan de afaceri, în care să i se demonstreze fie că veniturile vor creşte, fie că cheltuielile vor scădea, fie ambele variante. Statul român are un buget cam de 40 miliarde de euro, la care se adaugă alte 10 mld. euro din contribuţiile de asigurări sociale (bani care nu sunt ai statului, ci ai noştri, întrucât noi îi dăm statului acum pentru ca, la nevoie, de exemplu, la bătrâneţe, boală sau şomaj, statul să ni-i dea înapoi). Pentru a realiza mai multe venituri, statul român ar trebui să lărgească baza de impozitare şi să stimuleze conformarea voluntară a contribuabililor, să reducă evaziunea fiscală şi să neutralizeze contrabanda. Pentru a reduce cheltuielile, statul român ar trebui să renunţe la investiţii inutile în sedii de instituţii publice, în maşini de lux şi în autostrăzi pe Lună. Cu toate acestea, administratorii acestor bani, Guvernul şi supraguvernul, adică preşedintele, ne spun că vor tăia câte 15% din bugetul pensiilor şi din cel al ajutoarelor sociale şi vor reduce cu un sfert toate salariile bugetarilor, inclusiv cele ale profesorilor, medicilor, poliţiştilor şi magistraţilor.
O ţară în care cetăţeanul nu se simte în siguranţă are un guvern care nu cheltuieşte eficient sau deturnează banii publici. Dacă vrea să evite falimentul, statul român trebuie să îşi schimbe managementul de urgenţă. Aşa se întâmplă când eşti pe marginea prăpastiei. Administratorii banilor colectaţi de la noi din taxe, impozite şi contribuţii sociale ar trebui să-i orienteze exclusiv către susţinerea sarcinilor esenţiale ale statului – educaţia, sănătatea, ordinea publică, apărarea şi justiţia. Investiţiile păguboase ar trebui abandonate sau vândute particularilor care, ulterior, ar urma să plătească taxe, impozite şi redevenţe din utilizarea acestor investiţii. Iar banii din contribuţiile la asigurările sociale ar trebui să fie returnaţi celor care le-au plătit şi au ajuns în nevoie.
Sunt sute de localităţi în ţară în care şcolile au în corpul didactic mai mult de jumate din personal ca suplinitori, foarte mulţi dintre profesori fiind pensionari rechemaţi la catedră, din lipsă de soluţii. Cadrele didactice renunţă la vocaţia lor, plecând la muncă în străinătate, din raţiuni economice şi sociale. Iar cei care nu îşi părăsesc ţara şi vocaţia sunt nevoiţi să facă „meditaţie”, în sacrificiul profesiei principale. În loc să investească în sedii de instituţii care păzesc demnitarii, statul român ar trebui să îşi asume construcţia de spitale noi, dotate la standarde moderne. Sunt urgent şi imperativ necesare închiderea şi demolarea spitalelor vechi, cele mai multe infestate cu microbi intraspitaliceşti. Salariile decente ale personalului medical sunt o necesitate în faţa afluxului acestuia către Occident. Chiar şi în lipsa măsurilor „negociate” cu FMI (în fapt, o bâlbâială penibilă a autorităţilor în faţa crizei) copiii şi bătrânii instituţionalizaţi mor cu zile în orfelinate şi aziluri, pensionarii şi săracii României nu-şi pot cumpăra medicamentele necesare, bolnavii cronici trăiesc cu spaima că mâine statul român nu va mai avea bani de medicamente. Nu e ilogic şi inuman să reducă „veniturile” acestor oameni?
Şi asta, în condiţiile în care sunt la vedere sute de maşini de lux, pentru care în România se plătesc impozite de nimic, şi mii de case noi, construite de persoane fizice, care sunt impozitate cu 2,15 lei… De aici, din averile ascunse Fiscului, dar afişate cu ostentaţie vecinilor şi fraierilor care se chinuie pentru un salariu de 1.000 lei pe lună, se pot scoate bani serioşi. În fine, sunt 400 de companii mari, care au datorii la buget şi la fondurile de asigurări sociale de miliarde. Nimeni nu întreabă aceste companii când îşi vor plăti aceste datorii. Şi se întâmplă asta de 20 de ani.
Aşadar, când domnul preşedinte va spune că nu sunt bani pentru învăţământ, sănătate, pensii şi şomaj, nu-l credeţi, căci vă (ne) minte.
