Ministerul rus de Externe a protestat ieri faţă de prezenţa în Marea Neagră a crucişătorului USS Monterey, pe care a calificat-o drept „o ameninţare la adresa securităţii Rusiei‘‘. USS Monterey, care a fost ancorat săptămâna trecută la Constanţa, este una din cele 22 de nave tip Ticonderoga înarmate cu sisteme de luptă Aegis, implicate în desfăşurarea scutului american anti-rachetă.
USS Monterey este înarmată cu 122 de rachete, printre care şi interceptoare SM3, acelaşi tip de rachete care vor fi instalate la baza de la Deveselu, şi va patrula până la sfârşitul lunii iulie în Mediterana, în cadrul primei faze a desfăşurării elementelor scutului anti-rachetă. În Marea Neagră, USS Monterey participă la exerciţiile militare americano-ucrainene Sea Breeze 2011, iar ruşii erau informaţi despre prezenţa sa în Marea Neagră cel puţin din februarie, când s-a încheiat planificarea Sea Breeze la Odesa. Cu toate acestea, Moscova nu a găsit necesar să protesteze nici atunci, nici când USS Monterey a cerut permisiunea să intre în Marea Neagră. Acum, Rusia „îşi pune întrebări mai ales cu privire la prezenţa acestei nave atât de aproape de frontierele ruseşti, de vreme ce manevrele cu Ucraina se referă la piraterie‘‘. De ce atât de târziu?
Cu mâna goală
Motivul trebuie căutat în eşecul discuţiilor NATO-Rusia de joia trecută când Moscova nu a reuşit să obţină din partea aliaţilor occidentali un răspuns favorabil la niciuna din solicitările sale. Rusia a cerut în repetate rânduri acces operaţional complet la scutul NATO în cadrul unui „proiect anti-rachetă comun‘‘. NATO a respins această solicitare în temeiul faptului că Alianţa nu poate încredinţa unei terţe părţi – în cazul de faţă, Rusia – controlul asupra unor elemente care ţin de apărarea colectivă a celor 29 de aliaţi.
Secretarul general NATO, Anders Fogh Rasmussen, a subliniat că un scut comun, cu acces egal pentru NATO şi Rusia, ar intra în conflict cu articolul 5 al Tratatului de la Washington – „toţi pentru unul, unu pentru toţi‘‘ – fundamentul arhitecturii de securitate nord-atlantică.
În cazul în care SUA şi NATO ar fi refuzat un scut comun şi ar fi insistat, previzibil, asupra a două sisteme diferite dar interconectate prin schimb de informaţii şi analiza comună a ameninţărilor, Rusia avea pregătită o variantă de rezervă. Preşedintele Dmitri Medvedev a propus la Summitul de la Lisabona de anul trecut o aşa-numită „abordare sectorială‘‘, potrivit căreia Rusia şi-ar asuma apărarea anti-rachetă a propriului teritoriu, a fostelor republici sovietice dar şi a Poloniei şi statelor baltice în vreme ce Alianţei i-ar fi revenit apărarea restului Europei. România, fiind acoperită de scutul american, nu mai putea intra în calcul în acest schimb care, în esenţă, reprezenta o nouă împărţire a Europei între Est şi Vest. NATO a refuzat până acum să ia în discuţie această propunere.
În sfârşit, Rusia a cerut garanţii scrise din partea Statelor Unite că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei. Rasmussen a precizat că Rusia nu va primi aceste garanţii, că Alianţa a afirmat răspicat de nenumărate ori că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei şi că cea mai bună garanţie este o cooperare sinceră din partea Moscovei. Ministrul rus al Apărării, Anatoli Serdiukov, a plecat de la Bruxelles cu mâna goală.
Europeni binevoitori faţă de Moscova
A doua zi, presa rusă s-a dezlănţuit împotriva NATO şi, mai ales, a Statelor Unite. „Experţii‘‘ ruşi au vorbit despre „căderea măştilor‘‘ şi un nou „război fierbinte‘‘ între Statele Unite şi Rusia. Serdiukov însuşi a evocat posibilitatea unei noi curse a înarmărilor şi a plasat întreaga responsabilitate asupra Washingtonului. El a precizat însă că „există mai multe ţări în NATO care înţeleg îngrijorările Rusiei şi putem obţine un anume suport din partea lor‘‘. Serdiukov nu a facut decât să sublinieze un fapt de notorietate, anume că există ţări printre aliaţii occidentali care privesc Rusia mai curând ca pe un partener decât ca un adversar strategic.
Potrivit lui Pavel Zolotarev, director adjunct al Institutului pentru SUA şi Canada, o nouă cursă a înarmării nucleare ar face jocurile americanilor pentru că ar bloca resurse economice necesare dezvoltării Rusiei. În schimb, Moscova ar trebui să se concentreze asupra creării de arme de precizie şi de sisteme de informaţii adecvate acestora şi asupra „dezvoltării de relaţii diplomatice pentru a încerca să convingem partenerii din NATO să amâne desfăşurarea elementelor scutului‘‘.
Prin protestul privind prezenţa USS Monterey în Marea Neagră, Rusia a semnalat că nu are intenţia să coopereze în proiectul scutului anti-rachetă, ci că a trecut la ripostă, încercând să creeze presiune militară şi diplomatică asupra Aliaţilor jucând pe cartea diferenţelor dintre SUA şi europeni.
(I)relevanţa NATO
Reacţia Rusiei vine la două zile după ce şeful Pentagonului, Robert Gates a atacat în discursul de adio dinaintea retragerii, lipsa de voinţă a unor aliaţi europeni de a împărţi costurile securităţii NATO în vreme ce se bucură din plin de beneficiile ei. Gates a avertizat că Alianţa riscă să devină irelevantă pentru Statele Unite, unde Congresul începe să-şi piardă răbdarea cu europenii care nu investesc suficient în apărare.
Pe de altă parte, notează New York Times, o parte dintre aliaţi cred că, devreme ce Rusia nu mai este un adversar, NATO ar trebui să-şi propună obiective mult mai limitate, cum ar fi apărarea Europei de alte tipuri de ameninţări „asimetrice‘‘ cum ar fi pirateria, atacurile cibernetice sau dezastrele naturale.
Este vorba de exact aceiaşi Aliaţi – Germania, Franţa, Italia, Spania – dispuşi să asculte „îngrijorările Rusiei‘‘ în legătură cu scutul antirachetă şi care ar putea crea fisuri în cadrul NATO. Alegând să găzduiască elemente ale scutului american, nu pe cel al NATO, România se va vedea prinsă între obligaţiile de securitate asumate cu americanii şi interesele de deschidere spre Rusia ale europenilor.
