Vinerea Mare nu i-a adus lui C. Voicu eliberarea, ca, anul trecut, lui G. Becali. E drept, acela avea deja un stagiu făcut şi putea fi pus în libertate, cu atât mai mult cu cât până în ziua de azi nu s-a mai întâmplat nimic în procesul său. Lasă că judecă, în schimb, la ICCJ, cei doi magistraţi suspectaţi de participare la reţeaua Voicu. Reţeaua sau gaşca. La noi, cuvântul din urmă e mai frecvent şi, poate, mai potrivit, cum în loc de businessman e mai bine să spui simplu, direct, bişniţar, ca pe vremuri. La găşti s-a referit şi dl Emil Boc, apărând Legea învăţământului, care taie autonomia universitară.
Această prevedere, prezentă în toate statele civilizate, a fost introdusă la noi, îmi permit să reamintesc, de mereu regretatul Marian Papahagi, în primii ani ’90, când a primit să fie secretar de stat la Învăţământ numai pentru introducerea autonomiei universitare. Lasă că legea propusă de el a fost puternic cârpită, cam ca Legea Ticu mai târziu, dar Marian Papahagi s-a ţinut de cuvânt şi a părăsit, scârbit e drept, demnitatea de la minister pentru cea de la universitatea din Cluj unde era profesor. Dl Emil Boc, tot un clujean, va semna decesul ei definitiv. Sau, mă rog, pentru cât timp e la putere PDL. La urma urmelor, e şi firesc: în vremurile în care Marian Papahagi, om cu doctorate în Italia şi Portugalia, cu o activitate literară şi ştiinţifică prodigioasă, era simplu lector la Cluj, dl Emil Boc era şef pe la UASCR. Pentru cine nu ştie: Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România. Nu neg că, poate, dl prim-ministru a atins un punct sensibil cu ideea de „găşti universitare”, dar, când faci parte din gaşca politică a ştii matale cui, parcă nu mai ai căderea să fii atât de radical cu alţii. Că pe dl Boc s-ar putea să-l atingă altă lege promisă ritos pentru luna aceasta, cea a lustraţiei, e altă poveste. Complet alta, pentru că e greu de crezut că Roberta Anastase se va ţine de cuvântul dat lui Teodor Mărieş, în urma căruia acesta – slavă Domnului! – a renunţat la extrem de prelungita grevă a foamei, şi va pune pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor Legea lustraţiei. Sau o va pune, aşa, de ochii lumii, dar aceasta va fi, precum Legea autonomiei universitare a lui Ma-rian Papahagi, de acum 18 ani, şi precum Legea Ticu, drastic redusă ca efect.
Ei, dar cu legea lustraţiei, oricum ar fi ea, ajungem pe un teren mai cunoscut, de douăzeci de ani, la dl Ion Iliescu. Fără să aştepte să vadă ce se va vota – preventiv sau profilactic -, dl Ion Iliescu s-a repezit, cam imprudent, precum Vadim Tudor când cu condamnarea în Parlament a comunismului ca regim criminal de către Traian Băsescu. Bătrânul nomenclaturist care a otrăvit cu regimul său postcomunist societatea românească timp de două decenii (chiar şi atunci când nu era preşedinte sau la putere, reţelele patronate de el lucrau, vezi gaşca Voicu) a sărit ca ars când a auzit de victoria lui Teodor Mărieş şi a societăţii civile care-l susţine. Nu te-ai fi aşteptat ca din gura „dlui Iliescu” (aşa i se spune din 23 decembrie 1989 încoace, ba şi înainte i se spunea tot aşa, la Europa Liberă) să iasă întrebarea „cum dracu’ a obţinut ăsta…?” ceea ce ei reuşiseră să blocheze timp de douăzeci de ani. Să vedem dacă legea aceasta va prelua sancţiunile din Punctul 8 de la Timişoara. Multă lume se teme deja că va fi o nouă făcătură postcomunistă care să împace pe toată lumea, adică numai pe ei. Nenumărate ONG-uri au semnalat carenţele acestei legi, dar nu sunt încă semne că ele vor fi corectate de către parlamentarii noştri. Dacă te mai uiţi la ei şi la sursa care ni i-a dat, parcă nu-ţi vine deloc a crede că vor vota o lege care, de fapt, i-ar pune sub semnul întrebării chiar pe mulţi dintre ei.
Şi, dacă dl Ion Iliescu nu este încă inculpat pentru crimele de la Revoluţie şi pentru cele de la mineriada din iunie 1990, iată-l în proces cu Teodor Mărieş, care l-a dat în judecată pentru insultă, cerându-i o sumă, deşi nu mică, dar simbolică pentru formaţia personajului: un milion de ruble. Sigur că rubla de azi nu mai e ce a fost cea cu care se va fi obişnuit dl Iliescu acum atâtea decenii când bântuia pe la Moscova, la universitate. Sigur că nici designul nu mai e acelaşi – ce, leul mai e ca pe vremea aia? Ideea mi se pare excelentă. Păi, la ce plată să-l pui pe un nomenclaturist cu şcoală la Moscova decât la una în ruble? De la fiecare după posibilităţi… Oricum, nu-l pune nimeni pe dl Iliescu să scoată chiar rublele pe care le primea atunci, în anii ’50, că nu mai circulă, aşa că şocul despărţirii de ceva drag va fi mai mic.
Poate că, începând de la acest proces, n-ar mai trebui să-i spunem dlui Iliescu, aşa cum se face azi, Ilici, am putea să-l poreclim simplu Rubliov, că tot şi-a făcut cruce, când era preşedinte, prin biserici, aşa liber-cugetător cum era. Dar Rubliov nu de la celebrul iconar rus, ci de la rublă. Rubliov al doilea. Cândva exista chiar expresia „o rublă ştearsă”, dar ea se mai păstrează astăzi doar în „D’ale carnavalului”. Dl Iliescu n-a fost însă niciodată o rublă ştearsă. Dimpotrivă, una foarte bine păstrată.
Atât de bine, încât ecoul celebrei sale profesiuni de credinţă, cu despotul luminat, s-a făcut auzit din nou săptămâna trecută, din gura unei dame blonde care se făcea că glumeşte.
Nicolae Prelipceanu este publicist
