Amintirea micului nobil român este perpetuată în numeroase legende şi balade din Ţara Lăpuşului.
Una dintre cele mai importante personalităţi militare ale românilor din Nordul Principatului Transilvaniei din zorii epocii moderne a fost Grigore Pintea, cunoscut mai mult sub numele de Pintea Haiducul. Micul nobil român s-a dovedit unul dintre militarii destoinici ai epocii sale. Iar amintirea lui este reflectată în numeroase legende şi balade care l-au transformat într-un personaj de basm. În legende, Pintea Haiducul este spaima nobililor haini şi prietenul oamenilor sărmani.
El se luptă cu cătanele, pe care le învinge întotdeauna în luptă dreaptă şi este răpus doar cu ajutorul vicleniei. În realitate, însă, lucrurile sunt mult mai nuanţate. Grigore Pintea era el însuşi un nobil, care s-a bucurat de toate avantajele pe care le presupunea apartenenţa la această categorie socială.
De-a lungul vieţii sale zbuciumate, el a ajuns să comande cătanele cu care s-a şi războit mai apoi. Iar la capitolul viclenie, folosită pentru înfrângerea duşmanilor, Grigore Pintea a excelat, după cum arată documentele păstrate din epocă.
Cine este personajul istoric
Grigore Pintea s-a născut în anul 1670, într-o mică familie nobiliară românească, în localitatea Măgoaja, din fostul comitat al Clujului. Însă cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Ţara Lăpuşului. Documentele istorice arată că Grigore Pintea era un om instruit, care cunoştea mai multe limbi străine. De asemenea, în primii ani de după 1690, când în Transilvania au intrat Habsburgii, Grigore Pintea s-a înrolat în armata imperială austriacă, pentru a lupta contra turcilor, sub conducerea împăratului Leopold al II-lea. Printre altele, el a luptat împotriva tătarilor, care erau aliaţi şi vasali ai turcilor şi care au atacat armata imperială.
Însă, la scurtă vreme după eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţia otomană, împotriva austriecilor s-au răsculat nobilii maghiari, sub conducerea lui Francisc Rakoczi al II-lea, proclamat principe al Transilvaniei. Răscoala a fost sprijinită de Regele Soare, Ludovic al XIV-lea, unul dintre cei mai însemnaţi monarhi ai Franţei, şi de ţarul Rusiei, Petru cel Mare, care nu vedeau cu ochi buni întărirea puterii Austriei. Dacă la începutul răscoalei lui Francisc Rakoczi al II-lea, cunoscută şi sub numele de „Războiul curuţilor”, Grigore Pintea era ofiţer în armata austriacă, mai apoi el a devenit căpitan în armata principelui rebel. Grigore Pintea era tratat de la egal la egal, în anul 1700, de către comandantul austriac al cetăţii Sătmarului, contele Franz Lowenburg.
În anul 1703, Grigore Pintea, împreună cu haiducii săi, care erau consideraţi drept trupe neregulate ale armatei principelui Francisc Rakoczi al II-lea, s-au aflat în fruntea ofensivei care a dus la cucerirea unor oraşe importante din nordul Transilvaniei: Dej, Sighet, Satu Mare, Zalău ori Bistriţa. Grigore Pintea a încercat să cucerească şi oraşul Baia Mare, unde se afla şi vistieria imperială. Însă data de 14 august 1703 el a fost împuşcat mortal în faţa Bastionului Măcelarilor. Până atunci, Grigore Pintea, care dăduse dovadă de un curaj nebun şi de o iscusinţă pe măsură, scăpase cu bine din toate luptele. Legenda spune că ar fi fost ucis cu un glonte de argint, singurul care ar fi putut să îl vătămeze, pentru că Grigore Pintea ar fi descoperit Iarba Fiarelor, o buruiană care
l-ar fi protejat de fier.
Unde se află „relicvele” lui Pintea Haiducul
În biserica din Budeşti se află un coif şi o armură, pe care le-ar fi purtat Pintea după ce le-a cucerit de la tătari, iar în Baia Mare sunt expuse, la muzeul din oraş, armele sale. Legendele spun că glonţul cu care a fost doborât Pintea a fost unul vrăjit, care nu a reuşit să îi ia viaţa, ci doar să îl adoarmă. „Doară Pintea n-o muritu/Numa on ptic s-o hodinitu”, glăsuieşte o inscripţie dăltuită în lemn din curtea Mănăstirii Rohia din Ţara Lăpuşului.
