Românii îşi iau informaţiile de la televizor în proporţie de 97%, 51% din ei sunt interesaţi să muncească în străinătate, 49% să se instaleze definitiv în altă ţară, dar numai 51% se simt cetăţeni europeni.
Românii au în continuare, la cinci ani de la aderarea la Uniunea Europeană, aşteptări ancorate în zona beneficiilor economice. Astfel, 26% din români aşteaptă de la calitatea de membri UE să se traducă în creşteri de salarii, în creşterea nivelului de trai şi a puterii de cumpărare, mai mult decât dublu faţă de media UE–27, de 12%.
Situaţia este mai echilibrată în ceea ce priveşte aşteptările legate de crearea de locuri de muncă, 19% dintre români aşteptând de la UE să creeze locuri de muncă în comparaţie cu 15%, media UE–27.
În mod transparent, concluziile studiului favorizează o interpretare „socială“ şi „integratoare“, dar, pe de altă parte, interpretarea datelor Eurobarometrului aparţine exclusiv autoarei, iar Reprezentanţa Comisiei Europene face în mod explicit această menţiune. Din păcate, autoarea a lăsat în afară câteva date care ar fi putut clarifica diferenţele dintre statele membre. Astfel, la polul opus al aşteptărilor se situează „combaterea crizei prin sprijin acordat IMM-urilor etc.“ – 4% România, 9% UE-27 –, „îmbunătăţirea statului: mai puţină birocraţie/mai multă transparenţă/combaterea corupţiei“ – 4% România, 5% UE-27 – şi „măsurile de îmbunătăţire a creşterii“ – 3% România, 4% UE 27.
Aşa cum figurează ele în Eurobarometru, datele sugerează că majoritatea covârşitoare are aşteptări economice şi sociale puternice şi manifestă un interes scăzut pentru politici liberale sau pentru transparenţă, expansiunea birocraţiei de stat şi combaterea corupţiei.
Or, acest lucru este cel puţin îndoielnic. Este posibil ca, de exemplu, românii şi danezii sau finlandezii să manifeste acelaşi dezinteres pentru transparenţă şi anticorupţie, dar, în mod limpede, o fac din motive diferite. Danemarca şi Finlanda sunt ţări cu maximă transparenţă guvernamentală şi cu corupţie virtual zero, deci este firesc ca cetatenii acestor tari să nu fie îngrijoraţi, în vreme ce România este o ţară cu un sistem politic opac şi cu corupţie endemică, supusă Mecanismului de Cooperare şi Verificare, iar „dezinteresul” ar putea fi expresia deziluziei generale fata de elita politica. Fara date comparabile nu putem insa decat specula. Pe de altă parte, este greu de crezut că statele cu tradiţie liberală – Marea Britanie, Olanda, Germania – nu sunt interesate de măsurile de creştere economică sau de susţinerea întreprinderilor private afectate de criză în aceeaşi măsură ca românii, grecii sau ciprioţii, desi diferenta de 5% intre romani si UE-27 poate ascunde informatii relevante despre starea initiativei private in Romania. În sfârşit, ar fi fost interesant să fi avut o comparaţie între aşteptările cetăţenilor din ţările occidentale faţă de cei ai ţărilor mai nou- intrate din Europa Centrală şi de Est pentru a vedea dacă nu cumva aceştia din urmă asociază în continuare UE cu beneficii economice imediate.
În ceea ce priveşte sentimentul de apartenenţă europeană, România este situată în jumătatea inferioară, cu 51% din români care se consideră cetăţeni europeni, cu 12% mai puţin decât media UE-27. România este urmată de Marea Britanie, 48%, Bulgaria, 47%, şi Grecia, 46%. Autoarea propune un „triunghi analitic“ România–Marea Britanie –Grecia şi propune o cheie socială de interpretare, dar nu oferă nici un fel de date care să unească acest triunghi, cu atât mai puţin interpretarea în cheia crizei economice şi a măsurilor de austeritate, chiar dacă acestea pot oferi explicaţii parţiale.
Mai revelator pare faptul că 51% din români sunt interesaţi să muncească în Europa de Vest, iar 49% se gândesc să se stabilească în altă ţară, semn clar de eşec economic şi social al elitei politice româneşti. Din acest punct de vedere, este mai probabil că românii s-ar simţi cetăţeni europeni în mai mare măsură pur şi simplu dacă ar avea salarii, pensii şi ajutoare sociale ca în Vest. Această interpretare este întărită de faptul că, dacă ar utiliza Iniţiativa Cetăţenească Europeană ca mecanism de legiferare la nivelul UE, românii ar face-o în domeniul ocupării forţei de muncă (58%), educaţiei (39%), pensiilor (37%) şi agriculturii (33%).
Românii îşi iau 97% din informaţiile generale, 94% din informaţiile politice interne şi 88% din cele de politică europeană de la televizor. 49% cred că la televizor se vorbeşte despre UE în măsură satisfăcătoare, iar 25% se consideră destul de bine informaţi asupra problemelor europene. Această percepţie este, pur şi simplu, falsă. Cu excepţia câtorva emisiuni ale TVR, UE nu există în programele televiziunilor româneşti, cu excepţia discursurilor antieuropene despre „colonizare“,„Înalta Poartă“ şi „diktat“ din ultimul an. Or, dacă acest tip de discurs este considerat o reflectare „satisfăcătoare“ a UE, atunci românii nu ştiu, în proporţie alarmantă, pe ce continent trăiesc.
