Hai să ne oprim puţin. Noi, ca popor. Facem o pauză. După aproape 24 de ani de la schimbarea de regim politic. Să vedem ce-am realizat. Ca naţie. Dacă am realizat ceva. Pentru că de prea multe ori aud spunându-se că s-a ales praful de tot. De agricultură, de industrie, de turism.
Zilele astea avem un alt exemplu al neputinţei noastre. Torţionarii care umblă printre noi şi nu păţesc nimic. Nu sunt traşi la răspundere. Au făcut nenorociri de neimaginat în închisorile comuniste. Iar autorităţile vin acum şi ne spun că n-au legi care să-i agaţe pe călăi. Torţionarii ne sfidează cu pensiile lor de zeci de mii de lei. Ba mai dau şi cu pumnul, dacă-i intrebăm de sănătate.
Ce ţară e asta în care trăim? O ţară în care se vorbeşte despre torţionari şi, în acelaşi timp, suntem bombardaţi cu imagini ale politicienilor actuali care se zbenguie la mare şi la munte. Deja sunt sătul de astfel de talente. La chitară. La dans. La mai ce? Atâtea exemple sunt, încât le-am pierdut numărul.
Să nu uităm politicienii care, după ce nu mai sunt la putere, vin şi ne dau sfaturi. Măi, să ştiţi că aşa şi aşa trebuia făcut, ca să nu se distrugă ţara. Păi bine, domnule fost premier sau fost preşedinte, cât aţi fost voi la putere de ce n-aţi împiedicat dezastrul?!
Cine suntem noi, ca popor? Mi-aduc aminte de un oficial european, prin anii ’90, care ne caracteriza cam aşa – vorbim prea mult şi nu facem nimic. Sau dacă ne apucăm de treabă o lăsăm baltă pe la jumătatea drumului. Aşa suntem?
„Căutăm oameni de stat”. Ar trebui ca poporul să dea un anunţ de acest fel. Dacă vrem să intrăm într-o altă perioadă a vieţii acestei ţări. Oameni vizionari. Care au capacitatea de a trage după ei ţara întreagă. Şi de a descătuşa energiile naţiunii. Părăsind drumul înfundat pe care orbecăim de prea mult timp, al frustrărilor, neputinţei şi fricii.
Ce reforme am făcut noi până acum? Educaţie, sănatate, turism? Nu pare să meargă ceva cu adevărat. Autostrăzi n-avem, de calea ferată se alege praful, oraşe întregi s-au transformat în fantome, de când nu mai găseşti nimic de muncă. Milioane de români au luat calea pribegiei, să-şi caute o pâine, un viitor. Câte sute de mii de copii au rămas ai nimănui, de când părinţii le-au plecat în străinătăţuri? Câte familii nu s-au destrămat astfel? Când se vor opri toate astea?
Să dăm vina pe Uniunea Eurepeană, pe NATO? Pentru incompetenţa noastră. Sau pentru teama schimbărilor radicale. Nu cred ca Uniunea Europeană e de vină pentru că în România, dacă eşti prea deştept, devii periculos pentru cei din jurul tău. Şi atunci mai degrabă rişti să primeşti pumni în cap. Nici pomeneală de aplauze. Nu cred că NATO face ca în partidele politice de la noi oamenii competenţi să nu fie promovati, ci mai degrabă aceia care ştiu să dea din coate, care fac parte din gaşca predominantă. Şi nici nu cred că alte forţe externe i-ar fi luat sub pulpana lor pe torţionarii care au strivit elita României interbelice.
Cine suntem noi cu adevărat? Vorbeam cândva cu un băiat de vreo 18 ani care tocmai absolvise liceul, era olimpic internaţional şi se înscrisese la o universitate de prestigiu din America. L-am întrebat de ce nu face facultatea în România. Mi-a răspuns tranşant că nu vrea să fie coleg cu mulţi dintre cei care vin în sistemul universitar de la noi doar ca să împuşte o diplomă. El dorea să ajungă într-un loc în care există competiţie adevarată. Şi unde valoarea este apreciată. Mai târziu am înţeles ce dorea să spună acel copil care gândea atât de matur. Atunci când o mare universitate din România recunoştea calitatea studenţilor ei – peste jumătate nu vin la cursuri şi abia trec dintr-un an universitar în altul. Cei de nota zece se aflau în minoritate, undeva la vreo 20%.
Vorbim de torţionarii care ne bântuie democraţia. Cei pe care nu i-am văzut sau n-am vrut să-i vedem până acum? Să nu uităm nici de privatizarea fostei închisori de la Piteşti. Aţi auzit de Experimentul Piteşti, din anii ’50? Ce uşor se pot îngropa crimele comunismului! Dar ce-aţi zice dacă aţi fi părinte, copilul de 17 ani v-a murit la revolutie, iar după câţiva ani primeşti acasă carte poştală. Chiar de la Armată! Băiatul ţi-e chemat la oaste. Deci el n-ar fi murit, din punctul de vedere al statului român. Caz dureros de adevărat. Femeia care a primit cartea poştală mi-a spus că asta s-a întâmplat în 1992, când serviciul militar era încă obligatoriu. Copilul ei a fost printre primele victime ale revoltei din Bucuresti, în faţa Sălii Dalles, pe 21 decembrie 1989.
Cine suntem? E cazul să ne trezim. Ca naţie. Serios. Deschis. Fără ocolişuri. Abia apoi să construim o ţară. Cea la care tot visăm, întrebându-ne cum au reuşit alţii. Dincolo de agricultură, fabrici, turism. Să nu uităm, în primul rând, de ceea ce avem de reconstruit în noi înşine…