Mi s-a părut mereu că România clanurilor, a „marilor familii“ complice, în care legătura de rudenie ține loc de competență, de inteligență, de farmec și chiar de politețe, trebuie să rămână în urmă. Ca să ieșim din mizeria ceaușismului și să pășim vertical în lumina civilizației compatibile cu cea occidentală, nu doar tehnologic avansată, se cuvenea să punem punct acestui trecut ca un hău fără fund, venit din străfundurile istoriei și caracteristic unei lumi de cătune și de bordeie în care supraviețuirea ține mai mult de solidaritățile de sânge și de fidelitate decât de înțelepciune și de pricepere în buna chivernisire a lucrurilor.
Părea că suntem pe cale să reușim acest salt istoric, în pofida atavismelor afirmate încă din primul an de libertate, 1990 – mineriade, incendieri de case rome și asmuțiri războinice împotriva minoritarilor maghiari –, și supraviețuind rebarbativ încă peste aproape un deceniu (când a avut loc ultima mineriadă). Și totuși, douăzeci și cinci de ani mai târziu, la un sfert de secol de la căderea dictaturii lui Ceaușescu și a totalitarismului roșu, în plin stat de drept și sub flamurile larg desfășurate ale democrației pro-europeniste, la nouă ani de la acceptarea României în Uniunea Europeană, avem prilejul de a reintra în coșmarul istoriei.
Știri recente arată – negru pe alb sau, și mai bine, filmat la fața locului – că în România sclavia umană a fost reintrodusă în plină apoteoză a schimbărilor democratice. În această privință nu există, din păcate, niciun dubiu, iar lucrurile se petrec, cel puțin într-un loc din această țară, sub ochii și cu complicitatea tacită a autorităților. Nu vorbesc despre rețelele de proxeneți care mediază vinderea tinerelor din România sau din Moldova pe piețele comerțului sexual ale lumii și nici de nenumărații cetățeni ai țării noastre angajați „la negru“ de patroni care nu vor să își împartă cu statul câștigurile, preferând să își lase angajații neoficiali fără drepturile la adaosuri salariale prilejuite de vechime și fără posibilitatea de a beneficia de serviciile sistemului medical cu forme în regulă. Aceste lucruri sunt atât de frecvente și atât de cunoscute, încât combaterea lor a devenit una dintre țintele majore ale statului (fără cine știe cât succes, trebuie spus și acest lucru).
Paradoxal, față de astfel de realități cotidiene, cetățeanul obișnuit rămâne de partea oprimaților economic. El știe că dacă statul ar face mai mult pentru a crea o economie prosperă, mai puțini oameni ar accepta condițiile umilitoare de câștigare a existenței și nu s-ar mai lăsa trași pe sfoară, manipulați ori exploatați în cele mai inventive chipuri. Și pentru că așa sunt văzute lucrurile, de multe ori mafioții sunt percepuți ca niște inși intrepizi care măcar încearcă să facă una sau alta decât să accepte paralizia dezolantă a șomajului și a lipsei de perspective la care politicile oficiale pare să îi condamne pe mulți asemenea păguboșilor despre care vorbesc. Iar când un mafiot îl abuzează pe unul sau pe altul, acela își murmură în barbă că a avut ghinion și că e un caz mai mult sau mai puțin izolat, pe când dacă află, ca prin 2008 sau 2009, că statul taie salariile, atunci sesizează că este vorba de o politică generală, iar asta îl lovește nu numai în buget, ci și în speranțele lui intime de mai bine.
De astă dată însă lucrurile au luat-o razna cu totul. Ani de zile, tineri și bătrâni sechestrați de pe stradă și duși să slujească, în mizerie și fără vreo speranță de eliberare, de clanuri mafiote dintr-o localitate din Argeș – nu, așadar, în cel mai înapoiat județ al țării, nici cel mai departe de civilizație – au fost abuzați, batjocoriți, înfometați, lăsați să bolească și, unul sau doi, uciși cu zile, din indiferență și cinism. A durat ani ca poliția să afle și să intervină.
Dar trebuia să treacă atâta timp în care autoritățile civile, vecinii și cunoscuții, locuitorii din așezarea cu pricina să treacă pe lângă toate acestea senini și cu capul sus, văzându-și cu meschinărie și cu deplin cinism de viața lor așezată ca mai înainte? Mă întreb nu numai ce au păzit oamenii de la primărie, poștașii, încasatorii de impozite, polițaiul și cititorii de contor, dar ce va fi făcut preacinstita biserică, prin reprezentanții ei, preotul și cantorul? Și nu există în acea localitate ori prin vecini niciun ONG, niciun cerc al iubitorilor de animale, de columbofili, de filateliști care să adune în jurul unei cauze comune, oricare ar fi ea, câțiva cetățeni din mijlocul cărora să se urnească o neliniște civică, un sentiment de rușine și de vinovăție?
De astă dată nu este vorba despre cetățeni români puși în dificultate sau umiliți în afara țării de origine. Cei reduși la poziția de unelte vorbitoare, aflați la cheremul celor care și i-au însușit, pur și simplu, profitând de miopia, pasămite, a oficialilor din zonă, se află la ei acasă, într-un stat a cărui Constituție le garantează dreptul la libera exercitare a drepturilor cetățenești, la libertate în general și chiar la aspirația către împlinirea de sine. Să o spunem cinstit: din momentul în care undeva în Argeș – sau oriunde altundeva în România – există cetățeni reduși la condiția de sclavi, România nu mai are motive să se socotească un stat modern și democrat.
La orele de istorie se învață că abolirea sclaviei în aceste părți de lume s-a produs încă de la 1848. Dintr-o singură mișcare, această pagină de istorie, nu lipsită de glorie și de demnitate, a fost ștearsă. Cu complicitatea vinovată a autorităților, orice s-ar spune. Oare ce fac poliția, jandarme-ria, serviciile noastre secrete, agențiile de detectivi, cetățenii atenți și la ce se petrece dincolo de propria poartă? În ce lume de neoameni am ajuns?
Am așteptat ca primele rumori iscate în jurul cazului să se risipească. Mă gândeam că poate nu am înțeles cu precizie ce se întâmplă. Lucrurile s-au potolit, vinovații sunt plimbați prin fața instanței și probabil se vor alege cu ceva pedepse. Cu asta România, calmă și până atunci, s-a liniștit cu totul. Premierul nu a socotit necesar, din câte cunosc, să se fi interesat de situație, să facă o vizită în teritoriu, să destituie și pe altcineva decât pe acarul Păun. Probabil că din Palatul Victoria lucrurile au o importanță locală și par un fleac. Nu cred că sub prefectul de Argeș scaunul s-a clătinat cel puțin. Conducătorul efectiv al țării o fi mulțumit de prestația reprezentanților lui în teritoriu și la nivel de ministere de resort. Cât despre președinte, ce să mai zic?!
Să mai zică și dânsul ceva, dacă are ce… Trăiam în România clanurilor și am căzut în România sclavagismului. Nici măcar a sclavagismului patriarhal, cu sclavi tratați ca niște membri ai familiei. În plină vară a lui 2016, în secolul al XXI-lea, care va să zică. Și mai sunt unii dintre noi care se socotesc și ne socotesc moderni, europeni și – asta e și mai și – urmași de nădejde ai făuritorilor statului unitar și centralizat. Oare cât de jos mai putem coborî?
