În această săptămână vom afla dacă avem judecători independenţi la Curtea Constituţională sau lustragii de pantofi pentru Liviu Dragnea, cel care a pornit „cavalcada îngrozitoare“ a modificării tuturor legilor importante ale României care nu-i convin personal.
Mai întâi, nu i-a convenit ideea că preşedintele are ultimul cuvânt în ceea ce înseamnă desemnarea premierului şi a ameninţat cu suspendarea. Apoi, are o „mică“ problemă, în calitate de condamnat penal, cu articolul 2 al Legii de organizare şi funcţionare a Guvernului – cu faptul că respectiva lege spune că nu pot deveni miniştri (cu atât mai puţin nu poate deveni cineva premier) cei care au „suferit o condamnare penală“.
„Suferindul“ Dragnea aşteaptă încă motivarea din instanţă, dar între timp îşi „oblojeşte“ rănile aruncând pianul pe scări sub forma Ordonanţei 13, retrasă doar după cele mai mari proteste postdecembriste (atmosferei revoluţionare îi mai lipsea pentru întregire doar celebrul elicopter). În plus, proiectul de lege a graţierii care, graţios probabil, înaintează prin Parlament. La ştirile Antenei 3, am auzit alambicate, dar suficiente cuvinte de laudă din partea noului ministru al Justiţiei, Tudorel Toader, pentru această lege. Care Tudorel, când nu se căzneşte să-i facă munca domnului Dragnea, taie dubla linie continuă din faţa Guvernului (ceva pentru care ţi se ridică permisul, în general) fără să-l atingă nimeni nici cu o floare. Între timp, protestatarul Dide din Teleorman, aflat la câţiva metri (este cel care publică filmuleţul cu călcarea liniei continue de către ministrul Justiţiei), este straşnic şi creştineşte amendat, pentru acelaşi tip de incident, cu ridicarea permisului. Probabil acest lucru înseamnă, pentru domnii Toader, Dragnea şi Grindeanu, că legea e egală pentru toţi.
Dacă cu egalitatea în faţa legii ne-am cam lămurit, nu ştim cum stăm cu conflictul de interese, mai ales în minunata instituţie numită Curtea Constituţională (sintagma „minunată“ consideraţi-o publicată ca o erată ce modifică decizia, cu asterisc, domnu’ Toader ştie bine). În mod normal, dacă ai participat ca deputat PSD la redactarea unei legi, nu poţi să vii pe urmă să te pronunţi dacă e constituţională sau nu (adică, dacă e neconstituţională, ar trebui să iei liniarul și să-ţi dai singur peste degete, cum ar veni, nu?, pentru votul pentru o lege neconstituţională). De pildă, dacă legea ar fi atacată în contencios administrativ, ai putea să alegi instituţia recuzării, ținând cont că îţi vine la judecată o speţă pe care, având în vedere activitatea din trecut, nu poţi să o judeci cu deplină imparţialitate sau, atenţie, cu aparentă imparţialitate, care e la fel de importantă. Or, domnul Valer Dorneanu, preşedintele Curţii Constituţionale, taie linia dublă continuă şi el, ca domnul Toader, dar nu cu maşina, ci cu prestaţia în instituţie. Prima dată, ar putea alege să nu fie parte a deciziei privind această lege (să nu participe la şedinţă, instituţia recuzării neexistând, în mod paradoxal, pentru Curtea Constituţională), având în vedere că a făcut parte din majoritatea care a votat-o în Parlament, ba chiar, în calitate de preşedinte al unei Camere a Parlamentului, şi-a pus semnătura pe ea. Legea e mult prea importantă pentru dl Dragnea, însă – atât de importantă încât, având în vedere „reverberaţiile“ produse de un articol anterior din „România liberă“, domnul Dorneanu a refuzat să scoată castana din foc exclusiv cu mâna proprie şi a trimis-o către Guvern (marioneta lui Dragnea) şi către Parlament (de unde răspunde evident interesatul-şef de declararea neconstituţională a articolului 2, dl Dragnea), măcar să mai implice şi pe alţii. La fel cum ordonanţa de urgenţă pentru retragerea la simpla cerere a unui doctorat avea un singur posibil beneficiar, dl Ponta, o eventuală neconstituţionalitate a articolului 2 al Legii de organizare şi funcţionare a Guvernului îl are drept unic beneficiar pe dl Dragnea, opinia publică românească, aşa cum e în fierbere, nu mai este la curent cu niciun alt condamnat penal care să zgârmăne cu unghiuţele uşa de la Palatul Victoria, vrând să intre el primul în viitor pe sub copertina ilegală, fără autorizaţie de construcţie, ridicată de Adrian Năstase. Precum spuneam, legea e egală pentru toţi, însă unii sunt mai egali decât alţii. Iar noţiunea că legea e de interes general, şi nu particular, se reglează uşor – dacă trebuie să scape unul suficient de important dintr-o categorie (doctor prin plagiat, condamnat penal cu suspendare etc.) se dă „amnistie“ pentru toată categoria respectivă, să mai poată beneficia şi alţii. Deci, eventual condamnaţii penali vor putea deveni, în România, gestionari de domenii europene sau gestionari de bugete de miliarde. Miliarde de euro, atenţie!
A doua oară (cum ar veni, a doua linie continuă încălcată), domnul Dorneanu ar putea alege să nu îşi amintească poporul de vremea când era el însuşi Avocat al Poporului (cred că porecla Dormeanu de acolo îi vine, dacă memoria nu mă înşală), un demn precursor al dlui Ciorbea. Când era în funcţie, nu a considerat prioritară sesizarea Curţii pe Legea de organizare şi funcţionare a Guvernului, atunci legea (votată de el, iscălită de el) părea în ordine, pentru că dl Dragnea încă nu zgârmăna cu unghiuţele, cum spuneam. În fine, dl Dorneanu ar putea înţelege că, dacă se implică direct, ca fost subaltern la partid al celui direct vizat de speţă, cel puţin aparenţa de imparţialitate a Curţii Constituţionale se va evapora total, ori pentru România această aparenţă de imparţialitate este singurul lucru care ne salvează de la război civil în momente-cheie (conflict constituţional acut, eventuale invalidări de referendumuri, suspendări de preşedinţi etc.). Dacă nu înţelegem acest lucru, semănăm în această săptămână seminţele pentru o eventuală Bosnie în România şi vom sfârşi tragic pentru societatea românească, prin a avea linii de demarcaţie în centrul oraşului, ca la Sarajevo. Iar dacă în România lustragiii de pantofi sunt singurii care par străluciţi, ridicaţi în funcţii de proprietarii pantofilor murdari, plini de noroiul slinos al corupţiei, atunci mă tem că această ţară nu are nicio şansă pe termen mediu.
