Anunțul secretarului american al Apărării, Ashton Carter, privind creșterea de peste patru ori, de la 789 de milioane la 3,4 miliarde de dolari, a bugetului destinat asigurării apărării statelor din Estul Europei de amenințarea rusă, a generat reacții de satisfacție atât la Bruxelles, cât și la București. Această satisfacție riscă să mascheze însă, faptul că România nu are o strategie coerentă de a răspunde unei Rusii tot mai agresive.
Un studiu realizat de experți români și americani pentru think-tank-ul Center for European Policy Analysis (CEPA) scoate în evidență lipsurile grave ale gândirii strategice românești în relația cu Estul, precum și o totală lipsă de ripostă în unele zone cruciale, cum ar fi războiul informațional.
Prim-ministrul Dacian Cioloș și Ministerul de Externe au salutat creșterea bugetului destinat de Pentagon European Reassurance Initiative (ERI), Inițiativei de Reasigurare Europeană menită să descurajeze acțiunile agresive ale Rusiei îndreptate spre statele din flancul estic al NATO – statele baltice, Polonia, România – țări aflate „în prima linie” a noii cortine de fier pe care Moscova o trasează în Europa. Dintre liderii politici, numai Monica Macovei a avut o reacție pozitivă, ceilalți fiind mult prea preocupați pentru a-și pierde vremea cu lucruri triviale precum Rusia și securitatea la Marea Neagră, deși aproape toți au în CV o diplomă la Colegiul de Apărare sau la Colegiul de Informații, unde au devenit „experți” în geopolitica regională.
Vestea bună, vestea proastă
Entuziasmul oficialilor români este justificat în bună măsură pentru că, în discursul în care a anunțat bugetul pe anul viitor, Carter a identificat pentru prima oară după multă vreme Rusia drept principală amenințare la adresa securității Statelor Unite și a aliaților săi, și a decis să aloce fonduri substanțiale pentru a garanta securității aliaților. După șapte ani în care administrația Obama s-a retras gradual din afacerile globale începând cu Europa, discursul de marți al șefului Pentagonului semnalează o revenire a Statelor Unite din punct de vedere militar pe continentul european, ceea ce pentru țări ca România nu poate fi decât o veste bună.
Tot o veste bună o reprezintă și faptul că cea mai mare parte a acestor fonduri se vor duce în instalarea pe teritoriul acestor state a armamentului greu, vehiculelor blindate și echipamentelor moderne, adică exact ceea ce lipsește din arsenalul acestor țări, în creșterea numărului de exerciții militare comune, precum și în finanțarea unui sistem complicat de rotație a trupelor care va permite menținerea în permanență a unei brigăzi mecanizate în statele baltice, Ungaria și România, adică a în jur de 5.000 de militari.
Operațiunea este costisitoare pentru că este menită să ocolească prevederile Actului Fondator NATO-Rusia din 1997 prin care NATO se angaja să nu instaleze baze militare permanente și armament nuclear pe teritoriul noilor state membre ale Alianței. Ca urmare Pentagonul are în plan un sistem de tip „heel to toe” ca în proba de marș din atletism în care un picior trebuie să rămână în permanență pe pământ, prin care această forță de descurajare se va afla tot timpul în regiune, chiar dacă trupele vor fi rotite pe baze regulate. Acestea sunt veștile bune: Avem deja șase noi comandamente NATO în regiune, inclusiv în România, vom avea o mult prea necesară desfășurare de echipamente militare moderne pe teritoriul Europei de Est și o prezență militară americană cvasipermanentă.
Vestea proastă este că nimeni nu știe cât vor dura aceste măsuri. Mass-media românești au prezentat în cvasi-totalitatea lor informația privind creșterea bugetului apărării Europei de Est dintr-un articol publicat de New York Times și au neglijat o precizare din același articol care ar trebui să mai taie din entuziasmul general. Toate aceste măsuri nu sunt menite pe termen lung sau mediu, ci pe o perioadă de un an. Cum nici oficialii români nu sunt obișnuiți să sape dincolo de suprafață, au preluat veștile bune livrate de presa română și nu s-au preocupat să reacționeze la partea neplăcută.
Dacă ar fi fost mai atenți, ar fi citit în același articol opinia exprimată de Todd Harrison, director pentru analiza bugetului apărării al Center for Strategic and International Studies (CSIS), potrivit căruia această creștere a bugetului „s-ar putea să nu reușească să ofere reasigurarea aliaților est-europeni pentru că lasă decizia privind viitorul cheltuielilor militare americane în Europa în sarcina viitoarei adminstrații”. „Dacă vrei să dai asigurări aliaților noștri din Europa, avertizează Harrison, trebuie să le arăți că ai un plan pentru viitor”. Or, tocmai acest plan pe termen mediu și lung lipsește din strategia americană în regiune. De aceea, indiferent cine va veni la Casa Albă, preocuparea pentru a formula o astfel de strategie regională coerentă și eficientă pentru viitor ar trebui să fie o prioritate pentru o țară ca România. Din păcate, această strategie nu pare să existe.
Flotila Mării Negre, un pod prea îndepărtat?
Planul de acțiuni strategice pentru 2016 prezentat de Ministerul Apărării Naționale luna aceasta conține lansarea inițiativei pentru constituirea unei Grupări navale NATO în Marea Neagră, denumită generic „Flotila Aliată în Marea Neagra“ / „Black Sea Flotilla”. Fără îndoială, o flotă NATO la Constanța ar reprezenta un răspuns puternic la anexarea Crimeii și consolidarea prezenței militare ruse, navale, aeriene și terestre în această regiune. Problemele sunt însă în acest moment uriașe. Prin convenția de la Montreux, navele militare non-riverane nu pot staționa decât o perioadă limitată în apele Mării Negre și, în plus, tonajul lor este limitat prin aceeași Convenție.
Prin urmare, nu este posibil ca statele non-riverane să staționeze permanent nave la baze din Marea Neagră. Singura soluție ar fi o flotă comună a celor trei state NATO din regiune, România, Turcia și Bulgaria. Or, o astfel de inițiativă ar întâmpina dificultăți (geo)politice, logistice și financiare enorme încât de la început. Pe termen lung și foarte lung poate că ar putea fi realizată, dar până atunci, România are nevoie de o strategie la Marea Neagră care să și funcționeze.
Cum răspunde România provocărilor post-Crimeea?
Potrivit unui studiu realizat de un grup de lucru româno-american prezidat de Iulian Fota sub egida CEPA, România se confruntă cu patru mari riscuri în contextul creat de agresiunea rusă asupra Ucrainei, anexarea peninsulei Crimeea și militarizarea agresivă a regiunii Mării Negre de către Rusia, România se confruntă cu patru mari provocări: (1) presiuni crescânde la frontiera de est, prin destabilizarea situației din Republica Moldova, reactivarea posibilă a conflictului din Transnistria, provocarea unui conflict în Găgăuzia și, mai ales, amenințarea sudului Ucrainei și regiunii Odessa. (2) Militarizarea accelerată a Mării Negre.
Studiul remarcă faptul că Rusia plănuiește să cheltuiască 2,4 miliarde de dolari până în 2020 pentru modernizarea flotei la Marea Neagră pe care urmărește să o mărească până în 2025 cu 30 de vase (nave și submarine) noi. (3) amenințări non-kinetice (hibride), cum ar fi desfășurarea activă și țintită a unor acțiuni de război informațional pe teritoriul României (4) lipsa de pregătire a Forțelor Armate Române de a face față noilor amenințări din partea Moscovei. Bunăoară, dintr-un necesar de 85 de avioane de luptă, numai achiziționarea a 15 a fost contractată.
Studiul conține evaluări ale acestor riscuri și recomandări de acțiuni și politici guvernamentale. Documentul subliniază amenințări care până acum au primit puțină atenție în spațiul public în România precum strategia rusă de a se concentra asupra a ceea ce se cheamă strategia agresivă a Rusiei în ceea ce în limbaj militar este calificat drept A2-AD (anti-access area-denial) prin care, de exemplu, rușii instalează echipamente anti-aeriene și antirachetă care împiedică accesul aviației aliate în zone strategice vitale. Luna trecută, bunăoară, comandantul forțelor aeriene americane din Europa și Africa, generalul Frank Gorenc, atrăgea cu precădere atenția asupra desfășurării de rachete antiaeriene, în Crimeea care va împiedica în scurt timp accesul aviației aliate în regiunea Mării Negre.
Un semnal de alarmă îl reprezintă faptul că deja o treime din spațiul aerian al Poloniei este vulnerabil la atacul cu rachete rusești. În acest sens, studiul CEPA recomandă, pentru prima oară după știința noastră, instalarea de echipamente anti-rachetă în România, care să fie îndreptate în mod explicit asupra instalațiilor rusești. O altă recomandare o reprezintă asigurarea sudului Ucrainei și a regiunii Odessa pentru a preveni prezența militară rusă la gurile Dunării.
Un element neglijat îl reprezintă războiul informațional „hibrid”. Studiul remarcă faptul că deși are loc pe un teritoriu ostil, ofensiva propagandistică rusă în România câștigă teren prin organizații media, culturale și religioase care atacă în mod sistematic apartenența României la NATO și UE ca acte de „colonizare”, condamnă campaniile anti-corupție și instituțiile statului de drept ca „anti-românești” și caută să exacerbeze tensiuni etnice. Inutil să spunem că această ofensivă subtilă, dar reală nu primește nici o ripostă sistematică și credibilă din partea instituțiilor statului român. Studiul citat este o radiografie care arată cât de puțin este pregătită România să facă față agresiunii reale și prezente a Rusiei și cât de incoerentă este strategia sa.
Surse familiare cu elaborarea documentului au declarat că autoritățile americane sunt la rândul lor nemulțumite de faptul că, în pofida retoricii atlantiste, Bucureștiul face prea puțin pentru a-și asuma rolul de lider regional la care aspiră, pentru a promova o cooperare susținută cu Bulgaria, Turcia și Polonia pentru a contracara amenințarea rusă și pentru a promova activ interesele Occidentului în zone care nu sunt complet pierdute în favoarea Moscovei precum Serbia sau Balcanii de Vest.
