Mare e România asta Mare, măi fraţilor. Dacă ai ghinionul, chiar vara, deşi nu mai există vale prin munţi unde să nu se fi rătăcit măcar un pet de Coca Cola, să cazi cu planorul, nu ţi se mai găsesc urmele de parcă ai fi dispărut în Oceanul Indian, între Insulele Reunion şi Australia. Dar poate nu mărimea face să se piardă toate urmele, ci lipsa de transparenţă, care depăşeşte chiar dimensiunile României mari? Totul e obscur. Miliardul dispărut din băncile moldoveneşti (unde sunt serviciile secrete când ai nevoie de ele?), motivul dizgraţiei prinţului Nicolae (dacă a fost acceptabil pentru prinţesa Margareta să se mărite cu Radu Duda, al cărui tată figura pe listele de încredere ale Securităţii, ce putea fi în neregulă cu un băiat de 30 de ani indiferent pe ce continent călătorea, de ce sport se ţinea şi ce amici avea), sau cum de nu a băgat nimeni de seamă tot anul că din 2015 încep angajamentele noastre autoasumate şi parafate din pactul fiscal şi ne-am distrat luni de zile cu iluzia suveranităţii fiscale, desigur, cheltuind? Şi lista poate continua – ca şi iluzia inocenţei. Dar nu e nimic inocent în lipsa de transparenţă.
Conform Hotnews, Traian Băsescu a făcut marţi apel la unirea cu Republica Moldova spunând că şi România are nevoie de Republica Moldova. “Cu cât un stat este mai mare, cu atât este mai important şi are o greutate mai mare”, a spus fostul şef al statului. Se întâmplă că şi eu cred că trebuie să ne unim cu Republica Moldova, dar acest motiv invocat de el nu mi-ar fi dat prin minte niciodată. Eu cred, dimpotrivă, că e o obligaţie a noastră de genul celei în care ultima navă pleacă de la ponton într-un oraş invadat de barbari – gîndiţi-vă la Sevastopolul din care se evacuau ruşii albi spre Istanbul, când bolşevicii deja intrau pe partea cealaltă, sau la Dunkerque – trebuie să ia pe toată lumea cu riscul să se scufunde, pentru că nu îi poate lăsa acolo. Cam aşa simt eu în chestia cu extinderea europeană, care s-a încheiat cu noi, şi nu glorios, şi nu face să-i mai aburim pe alţii, or îi luăm noi la bord, ori nu-i va lua nimeni. Dar Băsescu nu se gândeşte la basarabeni, ci la “România puternică”, cum se numeşte ea în noua strategie de apărare, care e, evident, tot cea veche, scrisă de aceiaşi vizionari din servicii care au trecut cu arme şi bagaje de la Băsescu la Iohannis. Dar, să fim oneşti, formaţia lor intelectuală are rădăcini mai vechi, mai toţi autorii măreţului document fiind doctori formaţi de doi coordonatori de doctorat cu state dinainte de 1989, generali amândoi : Misha Ionescu, şi Gabriel Oprea, de la Institutul de Istorie şi Teorie Militară, SNSPA, Academia de Poliţie şi finalmente Academia de Informaţii, cea candid prezentată în broşura de 25 de ani de SRI ca oferind o educaţie unică în Europa. Cum să nu te simţi în securitate cînd ai o Românie puternică proiectată de aceşti titani academici? Vezi în România liberă establishmentul nostru de securitate şi doctoratele sale.
S-a împlinit un secol de când România şi-a asumat misiunea să pună ordine şi să aducă pacea în Balcani, alegându-se cu Cadrilaterul, unde azi turiştii noştri se duc la mare în Bulgaria. Şi dacă monopolul istoriei în mass-media nu ar fi deţinut de aceiaşi ofiţeri formaţi la învăţământul de partid şi nu pe vreun front de luptă, am creşte copiii la şcoală spunându-le că istoria noastră militară în secolul XX a cuprins şi un şir de dezastre, pentru că a fost adesea concepută de fanfaroni sau pusă în aplicare de oameni care nu îşi obţinuseră comanda prin merit, ci pile şi fondată nu pe vreo capacitate militară reală, ci pe carnea de tun a rezervistului sau recrutului român, care niciodată şi sub niciun regim nu a avut vreun mare sentiment patriotic, a considerat, şi pe bună dreptate, că nu este, în proiectul naţional, vreun fel de acţionar, fie şi minoritar, care apără ceva de al lui, ci un amărât fără alegere trimis pe front ca să îi moară de foame copiii acasă şi unii la Bucureşti să se simtă mari. În acest dezastru de formare naţională au fost vărsate vreo două generaţii de ofiţeri de carieră ca bunicul meu, cu aspiraţii de a transforma naţiunea, dar fără vreo putere reală de a transforma măcar armata, cu tot devotamentul şi educaţia lor.
Editura Humanitas şi Daniel Cain, un istoric tânăr de mare talent, ne dăruiesc vara asta o carte ideală pentru a privi România puternică de la firul ierbii: memoriile poetului George Topîrceanu, tânăr sergent prins în dezastrul de la Turtucaia (35.000 pierderi morți, răniți și prizonieri), la doar câteva săptămâni după intrarea României în primul război. Cartea e splendidă, o mostră de limba română cum numai tradiţia junimistă a adus vreodată în literatura noastră, o limbă a exactităţii care emoţionează cu minime mijloace şi o abordare a sentimentului naţional din perspectiva de clasă mijlocie moldovenească – inclusivă, umană fără a fi sentimentală, cu ambiţia unei construcţii identitare româneşti de om educat, cu mândrie dar fără fumuri. Topârceanu este reporterul ideal al dezastrului ambiţiilor României mari, privind cum zeci de mii de oameni sunt împuşcaţi, înecaţi în Dunăre, o iau la fugă în cea mai mare panică, îşi văd comandanţii trecând dincolo când ei sunt prinşi între apă şi inamic. Un ofiţer tânăr se împuşcă de ruşine în faţa lui, poetul însuşi încearcă să treacă înot la Olteniţa, dar e respins de focurile alor noştri de pe malul celălalt şi trebuie să înoate înapoi. Răcnetele miilor de oameni care se îneacă sunt privite ostil pe malul românesc, unde se presupunea că erau dezertori, indiferent la cel unde are loc bătălia, “Mori, frate! Dracu’ te –a pus să te bagi în apă?” e comentariul cel mai uman. Trupele româneşti aduse degeaba ca întărire vor da, prin plecarea lor, lovitura finală ofensivei prin trecătorile Carpaţilor pentru Ardeal, şi nici două luni mai târziu ajungem cu capitala la Iaşi, apărându-ne disperaţi în sudul Moldovei după ce pierdusem totul. Nicolae Iorga scria proclamaţii disperate ca soldaţilor să li se dea în sfârşit pământ, ca să aibă de ce să apere ce mai rămăsese din ţară, în vreme ce familia sa, ca a întregii elite, fusese evacuată la Odesa, unde nu peste mult timp avea să înceapă revoluţia bolşevică, urmare a aceloraşi convulsii identitare create de un război cu totul altfel văzut de cei care îl purtau faţă de cei care conduceau Rusia. Daniel Cain evocă în prefaţa lui pe Argetoianu, care regretă câştigarea Cadrilaterului după campania anterioară din Bulgaria, în 1913 (când ne-am luptat doar cu holera) atrăgând atenţia cât e de periculos un succes care nu confirmă decât superficialitatea românească – fă totul de mântuială că o să iasă ceva până la urmă, norocul contează, nu meritul. Aşa s-a făcut de fapt România Mare, la care s-a întors, după o şedere în lagărul de prizonieri de la Pirin Planina, şi sergentul Topîrceanu, vindecat de militarism pe viaţă. Poate în cea mai impresionantă scenă a unei cărţi colosale, un soldat ţigan român împuşcă pe unul din căruţaşii noştri bulgari (ambele armate au populaţia amestecată), un grănicer român, din cei care ţineau pacea înainte pe frontiera fragilă, urlă la el că de ce-a făcut asta (venea armata bulgară, se pregătea să ne ia prizonieri), ăla îi spune „că era bulgar”, şi atunci grănicerul îl împuşcă, na, că eşti ţigan, dacă e pe aşa. Această educaţie pe viaţă, dar mai ales pe moarte, lasă doar câteva mii de supravieţuitori care se târăsc spre munţii Balcani prin satele bulgare, priviţi ostil de populaţie care nu le dă nici măcar apă. Dar totul se termină cu bine pentru ţară, la conferinţa de pace, mai puţin pentru unguri, şi pe urmă iarăşi prăpădim România Mare, în Transnistria, la Odesa, pe Don şi la Stalingrad, în al doilea război mondial.
Poate doar ungurii şi turcii, din Europa de azi, dar cu disidenţe mai importante ca la noi, prezintă idealurile militariste ale ţărilor lor aşa cum au fost fabricate de vechea propagandă militară a unor regimuri autoritare şi nu aşa cum a fost. În luna ianuarie a acestui an am făcut un pact pentru apărare, bugetul mărit la doi la sută nu a fost precedat de nicio discuţie despre cum se cheltuie bugetul precedent. România e catalogată deTransparency International Defense Initiative ca una din cele mai opace ţări privind cheltuielile militare. Nu e întâmplător că există o corelaţie între bugetul de apărare şi corupţie, e tipic pentru ţările corupte să aibă bugete mari şi să îngroape episoade ca Turtucaia pentru totdeauna. Bulgarii, câştigătorii Turtucaiei, dar care au pierdut ambele războaie mondiale, că au fost în alianţele care nu au câştigat, au deschis bugetul lor celor de la Transparency şi lucrează cu cei din societatea civilă să creeze o armată eficientă şi un sector militar necorupt. Noi însă am adoptat „România puternică” fără nicio consultare reală, după ce consilierul civil pe probleme de securitate naţională al lui Klaus Iohannis, George Scutaru, a fost umflat de DNA, lichidându-se cu ocazia asta şi controlul civil asupra armatei. În locul lui s-a pus un ofiţer, ca să fie treaba clară, şi luat de la CSAT, cea mai nedemocratică şi netransparentă instituţie din România şi cu nicio explicaţie măcar pe Facebook de ce nu se poate organiza o dezbatere cu civilii. Şi aşa, democraţia noastră a făcut un pas mai departe – desigur, doar spre deficitul fiscal. Ne pregătim, ca grecii, să umplem doi la sută cu echipament scump din ţări prietene şi numai afişul nu a fost pus să sară fiecare cu atenţiile – pe ce pariem că nu vor fi pe SEAP anunţurile de licitaţie ca să le mai iau eu la puricat. În sfârşit, o analiză completă a marii strategii de apărare făcută de un academic de la Cambridge, aici. E vorba de o cercetătoare din România care a lucrat la RAND şi la Jane’s Defense, e pe cale să îşi ia un doctorat în relaţii internaţionale la Cambridge, şi a încercat, ca şi alţi tineri din Liga Studenţilor, să lucreze la Cotroceni sub Băsescu – unde s-au văzut marginalizaţi, nu pentru că i-ar fi recrutat serviciile străine cât au făcut exact acele studii de care are nevoie securitatea noastră, ci pentru nu au trecut prin filtrul corupt al establishmentului securitar de la noi.
Băsescu sau Oprea pot spune, desigur, că astea sunt argumente muiereşti. Femeile n-au organ patriotic şi nu le plac militarii. Pardon. Unu, că nu e dovedit, doi, că oricum mie nu mi se aplică : pe mine m-a crescut bunicul meu, ofiţer al regelui, infanterist dar care în timpul retragerii de pe Don (să îi spunem aşa) ajunsese să comande intendenţa întregii armate. Şcoala militară de sub monarhie era aşa de bună că, odată dat afară din armată de comunişti, s-a putut întreţine predând latina şi elina la seminar, dând lecţii private de trigonometrie şi franceză, luând o nouă diplomă de istorie, iar pe mine mă alinia la perete la zece ani şi trebuia să recit toţi mareşalii, ba chiar şi generalii lui Napoleon. Am crescut cu cultul armatei române, şi mai cred şi azi că ungurii mureau de holeră şi socialism dacă brava noastră armată nu invada Budapesta şi nu lichida experimentul lui Bela Kun, deşi am călcat dreptul internaţional. Mai ales partea cu organizarea sanitară îmi plăcea grozav, şi la fel şi bunicului meu, a cărui idee despre armată era că era un fel de a oferi servicii de calitate mai bună civililor decât erau ei înşişi în stare – românii au stat totdeauna prost cu organizarea. Cu asemenea educaţie, am ajuns ca din întâmplare în Kosovo, Crimeea, Transnistria, Caucazul de Nord şi de Sud, creând indicatori pentru rapoarte de risc pentru UNDP şi Banca Mondială, aşa că am văzut de aproape destule conflicte şi armate fără să mă sperii. Ba dimpotrivă: am şi azi o fotografie cum trec singură, prima, podul de la Mitrovica atunci când e redeschis de trupele franceze, în compania unui câine vagabond, căci nici sârbii, nici albanezii, părţile în conflict, nu se prea înghesuiau – la drept vorbind, nu mai aveau nimic să îşi spună.
România puternică şi Moldova Mare! Aflăm de la Deutsche Welle că Republica Moldova, acest experiment statal stalinist, se degonflează pe zi ce trece, datorită scăderii densităţii populaţiei. Satele cu frumoasele nume Cuconeștii Vechi din Edineți, Dărcăuții Noi din Soroca sau Frumușica Nouă din Florești au rămas cu zero locuitori, care au dispărut şi ei, la fel ca miliardul din bănci. Cel mai trist banc al verii l-am auzit de altfel apropo de miliardul moldovenesc. Se făcea că un cetăţean intră într-un birt la Chişinău să ceară o bere. „Douăzeci de lei” zice barmanul. „Cum, mă, că săptămâna trecută era zece?” zice omul, necăjit. „Păi bine, frate, n-ai auzit că a dispărut un miliard? E obligaţia noastră cetăţenească să-l punem la loc”. Of, zice omul, „bine, ia 20 de lei”. Barmanul îi întinde înapoi zece. „Mă, eşti dement, de ce îmi dai înapoi zece acuma!?” „Păi nu mai avem bere”.
Ce ar fi să ne asigurăm noi mai întâi spatele cu bere. După aia mai vorbim de România mare şi puternică.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
