După derularea cu vârf în 2010 a programului de austeritate – recunoscut drept cel mai dur din Europa -, perspectiva electorală din 2012 produce deja, la nivel politic, bizarerii economice de te umflă râsul. Desigur, dacă nu ar fi de plâns! Pentru că este evident că nu există resurse spre a se recupera sechelele acestui program, toate recuperările – unele prezumtive, dar şi altele obligatorii (precum cele derivând din hotărâri judecătoreşti), sunt reportate pentru perioada următoare începând din 2013.
Oficial, s-a declarat că nu există resurse pentru promisa reducere a contribuţiilor sociale, aceasta fiind amânată pentru 2013. Toate salariile tăiate în 2010 şi recâştigate în instanţe au fost, prin lege, repuse la plată din 2013. Nu este exclus ca, tot prin 2013, să ajungă a fi recuperate şi celelalte procente din salariile tăiate în 2010, recuperare despre care s-a spus că ar putea interveni chiar la sfârşitul anului 2011 sau în 2012, bineînţeles în funcţie de evoluţia economiei şi bugetului, dar despre care nu s-a prea mai vorbit în ultima vreme.
Dar toate acestea sunt nimic pentru ceea ce ar urma să cadă pe capul anului 2013! Tot ceea ce este mai „invaziv” din cel de-al doilea acord cu FMI este reportat pentru 2013. Liberalizarea preţurilor la gaze şi electricitate, care ar putea mări cu 70-80% factura la căldură şi lumină, ar urma să se facă începând din 2013. Exporturile de gaze din puţinul românesc existent – ceea ce va obliga la importuri de gaze de două ori mai scumpe – ar urma să fie demarate din 2013.
Tot în 2013, bugetul va trebui să se consolideze la un deficit de numai 3% din PIB, deci cheltuielile vor trebui limitate draconic, spre a nu mai depăşi cumva veniturile decât cu cota respectivă. Şi asta în condiţiile în care, tot în 2013, intră la plată rambursarea împrumutului-mamut de aproape 20 miliarde de euro plus dobânzi de la FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială. Nu mai vorbim de faptul că, în 2013, serviciul global al datoriei publice (adică ratele scadente plus dobânzile aferente anului 2013 la întreaga datorie) va ajunge la circa 30 miliarde euro, ceea ce pentru statul ro¬mân va scoate din joc creditul ca mijloc de a întreprinde ceva, căci va trebui contractat doar pentru plata datoriilor vechi.
Chiar şi numai această simplă înşiruire, fără a se insista asupra implicaţiilor fiecăreia dintre componentele listei, este de natură să proiecteze dezastrul la care trebuie să se aştepte omul de rând în anul ulterior alegerilor din 2012. Dar, dincolo de acest dezastru fără greutate de cuantificat, se evidenţiază, din punct de vedere strict economic, ridicolul programelor pe care tripleta FMI-Comisia Europeană-Banca Mondială le impune României cu concursul duetului Guvern-banca centrală.
Ridicol, pentru că 2013 ajunge într-un fel a fi considerat ca anul venirii Mântuitorului cu desaga plină din care România, întru rezolvarea tuturor problemelor sale mai vechi sau mai noi, va împărţi în dreapta şi-n stânga.
Ridicol, pentru că obiectivele din lunga listă cu pricina se bat cap în cap în eventuala lor realizare concomitentă.
Şi ridicol mai ales pentru că, şi dacă anul providenţei 2013 le va rezolva pe toate cele ce i se pun pe cap, tot nu s-ar schimba ceva în România care să deschidă măcar o portiţă spre năzuinţa că lucrurile ar putea merge mai bine în viitor. Pur şi simplu deoarece, cu atâtea poveri pe cap, anul providenţei 2013 va deveni anul penitenţei!
Ilie Şerbănescu este analist economic
