Revoluţiile zilelor noastre, de la Sao Paolo la Sofia la Ankara, par deja un nou 1968, şi ele se adaugă celor ale anului trecut, Moscova, Atena, chiar şi Bucureşti-Tg. Mureş-Cluj din ianuarie 2012. Multe lucruri deosebesc între ele aceste mişcări de protest, mai mici sau mai mari, dar asemănarea lor e de asemenea evidentă: sînt, toate, proteste contra unor elite la putere care sînt percepute că au scăpat controlului public, promovate de o generaţie activă şi educată care se organizează prin Facebook şi Twitter. Deosebirea faţă de 1968 este însă mare: generaţia de azi nu mai vede în proprietate şi religie sursa răului social şi nu le mai crede reformabile. Aspiraţia sa etică e în ală parte, în nădejdea că poate exista o guvernare justă şi onestă, care să nu arunce bani publici pe campionate de fotbal cît vreme există oameni care nu îşi pot plăti asigurarea de sănătate, care să nu ridice malluri pentru profitul mai mare al celor care construiesc (ca ginerele dlui Erdogan, premierul turc) decît al consumatorilor, în ideea că pot şi trebuie să fie consultate de guvernanţii lor.
Cum ar putea aceste generaţii să fie radical politic de stînga, cînd în faţa lor au adesea guverne de stînga, chiar foste revoluţionare, care au ajuns parte din establishment şi arată net, prin politica lor, că alternativele economice radicale nu mai există? Cei care le mai practicau, ultimii, ca să îşi cumpere sprijin popular, ca Mubarak sau Assad au căzut sau sînt pe cale să cadă. Revoluţiile arabe au fost contra preţului la alimente crescut pentru că subvenţia de stat nu mai ajungea în noul context economic, în Bulgaria au fost subvenţiile la preţul de la energie, în Brazilia autobuzele. Protestatarii nu mai cer naţionalizări şi eliminarea capitalului străin, ca altădată, ci benzină şi curent ieftin. Cel puţin aceştia sînt cei care încep. Dar cum ultimele două ţări, Brazilia şi Turcia, erau succese economice (BRIC), motivaţia că aceste proteste sînt în urma crizei e falsă. La fel Rusia, protestarii din Moscova de anul trecut erau clasa mijlocie urbană, deloc săracă. După primii, motivaţi economic, ies grupurile mari, ale căror revendicări sînt mai ales politice. Ele cer pur şi simplu să fie băgate în seamă: şi o elită politică mai austeră. Nimeni, nicăieri, nu mai suportă legislatori care legislează în propriul interes, preşedinţi ale căror iubite se trag cu Porsche (mai ales cînd politicienii mai sînt şi religioşi), miniştri care nu plătesc taxe, dar se folosesc de aparatul represiv să-şi asculte rivalii (şi chiar nevasta în curs de divorţ, cazul premierului demisionar ceh), şi aşa mai departe. E o revoltă contra ipocriziei: să nu uităm că Erdogan şi ai lui au fost aleşi tocmai pentru că păreau că nu împărtăşesc aceste defecte ale clasei politice seculariste, şi s-a văzut cu timpul că sînt şi ei oameni. E însă, mai ales, o revoluţie pentru tratament egal şi contra privilegiilor pe care le conferă puterea, şi, prin asta, o revoluţie anticorupţie.
Pentru că lumea înţelege azi prin corupţie peste tot, şi o spun după analiza a multe sondaje, mai ales privilegiul conferit de putere. Aşteptările create de cultura globală de după război sînt contra societăţii de statut. Lumea nu mai acceptă ca acela care conduce să aibă, în schimbul răspunderii, nici măcar un loc mai în faţă la avion, ce să mai vorbim de o lojă la teatru, servitori şi aşa mai departe. Cu fiecare alegere democratică şi rebeliune cîştigată speranţa este că va veni acest nou tip de lider- genul Obama, în fond, care rămîne un om ca toţi ceilalţi şi după ce ajunge la putere. Or, ţările în care asta s-a realizat sînt puţine. În rest, alegerile schimbă doar profitorii, dar aduc multe discursuri populiste anticorupţie, care mai crează noi iluzii. În fond, nu sîntem atît de diferiţi de monarhia absolută: recent, lucrînd la cartea mea am aflat că favoritul Mariei de Medici avea asupra lui, cînd a fost asasinat de doi curteni ai lui Ludovic al XIII-lea, dornic să scape de omul maică-si, scrisori de credit care arătau o avere care depăşea cu mult mijloacele lui ca ministru. Acestea au fost pur şi simplu trecute, fără investigaţie, celor doi asasini, care i-au luat locul ca favoriţi. La fel transferăm şi noi rentele, alegeri de alegeri, şi trimitem la puşcărie pe cei care cad în dizgraţie, dar şansele să producem o elită nouă sînt mici, ca şi în precedentele dăţi cînd populaţia activă urbană, deşi pe atunci fără Facebook, a ieşit în stradă spontan şi dezorganizat.
De ce spontan? De ce dezorganizat? Organizatorii oficiali s-au retras de cîteva zile din piaţa Taksim, lăsînd acolo protestarii neinstituţionalizaţi. În Brazilia, preşedinţia nu are cu cine negocia, protestatarii nu sînt şi nu vor să fie reprezentaţi de nimeni. Ei nu protestează doar contra elitei din instituţiile puterii, ci şi a celei din televiziuni, din afaceri, a establishmentului în general. Să fiu în locul bulgarilor de pe stradă, şi eu m-aş fi săturat să fiu reprezentată în lume de oameni care în douăzeci de ani de tranziţie nu au vizitat o piaţă (dar au organizat zeci de seminare contra populismului). Asta arată caracterul cu adevărat revoluţionar al acestor manifestări- manifestanţii vor o întreagă elită nouă. Sînt însă ei această elită nouă, şi va reuşi această generaţie să treacă de la schimbatul de poze pe Facebook la acele forme de organizare asociative mai profunde care, singure, pot aduce accesul treptat la putere al unor elite noi în sistemul de educaţie, presă, politică şi afaceri? Deocamdată au doar blogurile. Răspunsul diferă, probabil, de la o ţară la alta. La noi, cînd văd puştimea repatriată îmi spun că nu va mai dura mult şi îşi va revendica foarte serios ce e al ei. E destul să mă uit la tînăra generaţie de la SAR, atîta cîtă apuc să o văd, deja citată în Le Monde şi Times HES, şi vrînd mai mult, revoltată de cît de prost e guvernată, şi deloc blazată ca generaţiile dinainte. Sînt destui? Ca şi în restul planetei, părerea mea e că nu. Generaţia Facebook mai are de aşteptat, dar e deja superioară celei care se autodenumea Generaţia MTV de acum zece-cinsprezece ani, mai competentă, născută după căderea zidului comunist şi a crizei capitaliste, cu iluzii tehnologice şi verzi, dar în orice caz plină de aspiraţii politice.
