Istoricul Titus Livius sau poetul Ovidiu s-ar fi adaptat, neîndoielnic, rapid la acest avanpost răsăritean al lumii latine şi, eventual, chiar şi la mileniul III dacă ar fi apucat să vadă elanul cu care tânărul războinic Victor Ponta, cocoţat în carul său de luptă pesedist, a năvălit zilele trecute în arena politică pentru a înfăptui niscaiva acte revoluţionare. Pentru acest gladiator al României moderne, aerul mirosea a praf de puşcă în timp ce vitejii pesedişti mobilizau de zor activişti din cele mai îndepărtate cotloane ale Ardealului şi Olteniei, neuitând, desigur, nici de bucureşteni – chemaţi la luptă în baza unor fluturaşi ai partenerilor sindicali care vesteau nici mai mult, nici mai puţin decât iminenţa introducerii zilei de lucru de 12 ore, a săptămânii de lucru de 6 zile şi alte asemenea bazaconii.
Cu doar un an în urmă, liderii occidentali priveau cu mare îngrijorare către Atena, temându-se că revoltele violente izbucnite tot ca urmare a unui pachet de austeritate vor împinge Grecia în prăpastie. PASOK, partidul socialist elen responsabil pentru o mare parte a risipei, se afla din nou la putere, iar liderul acestuia, George Papandreou, s-a văzut nevoit să predice peste noapte parcimonia – câştigând, prin fermitatea sa, respectul diplomaţilor şi bancherilor extrem de nervoşi. Aparent însă, unii eurosocialişti au uitat de temerile unanime de anul trecut, drept care perspectiva unor violenţe similare petrecute de această dată pe străzile Bucureştilor nu i-a deranjat câtuşi de puţin. Martin Schulz, liderul socialiştilor europeni, a descins grabnic la Bucureşti pentru a-şi demonstra solidaritatea cu liderul PSD decis să mute jocul politic în stradă. În opinia socialistului german, nu ar fi fost, probabil, mare pagubă dacă România redevenea un laborator pentru noi experimente politice bizare. Dar cum revolta în stil Che Guevara visată de Ponta s-a demonstrat în final doar teatru ieftin, înscenat de câteva primării şi două canale TV, nicidecum însă o expresie a furiei naţionale, Schulz a şters-o la fel de rapid înapoi la Bruxelles – fără vreun suvenir revoluţionar de la Bucureşti în valiză.
Precipitata sa descindere pe meleaguri dâmboviţene contrastează puternic cu îndelungata tăcere pe care acelaşi domn Schulz a preferat s-o păstreze, timp de peste un deceniu, pe tema „lăcustelor” occidentale. Ca socialist, domnia sa trebuia să fi înfierat de mult modul în care destule companii din Europa Centrală – astăzi considerate mari investitori pe plaiurile mioritice – au dezmembrat active importante, de dimensiuni medii sau chiar mari, aruncând nu o dată sute de angajaţi în stradă, fără nici un leu oferit pe post de plată compensatorie. Aparent însă, din punctul de vedere al socialiştilor europeni, tradiţionalul lor discurs nu se aplică şi mahalalelor munteneşti – aspect care va mai rămâne, probabil, valabil pentru o bună bucată de vreme. Ca atare, domnul Schulz a preferat să-şi frece coatele de cele ale şefilor sindicatelor autohtone, dintre care destui au uneltit, de-a lungul anilor, cu mogulii financiari locali pentru a putea acumula averi notabile – de regulă, pe spinarea propriilor membri sindicali, precum şi a statului. Bănuiesc că domnul Ponta îi va fi explicat domnului Schulz en detail că, în România, până şi lupta împotriva capitalului financiar a căpătat, sub oblăduirea PSD, particularităţi cu totul ieşite din comun, recte la fel de „originale” ca democraţia năşită de Ion Iliescu.
Din fericire, jocul de-a tensiuni de stradă nu a ţinut la populaţie. Pesediştii ar face bine să priceapă că România prezentului nu mai este cea de acum 20 de ani – şi nici vreo republică latino-americană din perioada anilor ’50, când o revoltă, două erau suficiente pentru a dărâma guvernul şi a-l determina pe preşedinte să dea fuga la aeroport. Presupunând pentru o clipă că Ponta a dorit cu adevărat să obţină ceva mai mult decât bâlciul politico-sindical pe care l-a organizat probabil întru divertismentul maselor obidite, ar trebui analizate şi cauzele ce au condus la eşecul lamentabil al planului său. Orice lider responsabil îşi asumă eşecul, iar apoi caută erorile de strategie mai întâi în propria ogradă. Dar Victor Ponta s-a grăbit să dea vina pe „ticăloşii” din PDL care l-ar fi trădat, chipurile, în cel de-al doisprezecelea ceas – uitând de propria naivitate care l-a determinat să se încreadă în promisiunile unor oameni politici inconsecvenţi, din moment ce erau dispuşi să trădeze. La fel de nechibzuit a reacţionat şi Crin Antonescu: mai întâi s-a transformat în Brutus, afirmând că „PNL a avut o strategie, ar fi trebuit s-o aibă şi alţii” – sugerând astfel că eşecul moţiunii de cenzură se datorează PSD -, pentru ca apoi să se răzgândească şi să arunce anatema asupra „târâtoarelor mute”, adică parlamentarii puterii. Nici unul dintre cei doi nu a avansat detalii despre oferta făcută potenţialilor trădători, de unde putem deduce că negocierile nu s-au concentrat nicidecum pe principii sau chestiuni ideologice, ci doar pe bacşişul politic oferit în schimbul sprijinului promis – reţeta fiind binecunoscută din vremea guvernării Tăriceanu şi a alianţei acestuia cu PSD.
În ceea ce-i priveşte pe nemulţumiţii din PDL sau UNPR, pare relativ limpede că tentaţia migraţiei politice către principalele partide de opoziţie nu poate fi prea mare, în condiţiile cronicelor neînţelegeri dintre Ponta şi Antonescu – discordie ce prevesteşte o administraţie pe măsură şi, în consecinţă, o criză posibil mai adâncă decât cea prezentă. Cât priveşte tehnocraţii, îndrăznesc să anticipez că cei mai puţini dintre ei ar fi tentaţi să îşi lase baltă carierele şi să îşi rişte reputaţia profesională pentru a se alătura unei coaliţii măcinate de disensiuni şi animozităţi personale şi dominate, în rest, doar de populism în stil elen. Băsescu şi PDL sunt, la rândul lor, departe de a se fi acoperit de glorie prin modul în care au înţeles să lupte cu crizele care s-au abătut asupra României – cea globală şi cea a deficitului. Marele lor noroc a fost, până acum, opoziţia de operetă cu care se confruntă – mai exact cu o clică de egoişti gălăgioşi care se duşmănesc reciproc, depun eforturi doar pentru a distruge Guvernul, dar nu şi pentru a clădi ceva, dând înapoi atunci când sunt confruntaţi cu decizii majore. De această dată, atât maşinăria de stat, cât şi Guvernul au rezistat. Dar Boc şi Băsescu vor trebui să înţeleagă că un asemenea noroc nu ţine veşnic. În acest sens, ar fi bine sfătuiţi să refacă urgent canalele de comunicare cu societatea. Populaţia a ajuns nu doar scârbită de şleahta demagogilor omniprezenţi, ci şi vădit deziluzionată de un guvern incapabil să fie stăpân pe situaţie.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie. Volumul său cel mai recent despre România -„Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″ – va apărea la sfârşitul lunii octombrie, la Editura All.
