S-a vorbit mult despre existenţa unor „planuri bine puse la punct” pentru acapararea prin forţă a puterii de către USL prin (cvasi)lovitura de stat din iulie-august, despre scoaterea în mod deliberat a României de pe traiectoria europeană şi euroatlantică pe care părea că apucase ferm şi, prin urmare, despre un război între Est şi Vest dus pe terenul politicii dâmboviţene. S-a vorbit, inevitabil, despre mari conspiraţii, Comisia Trilaterală, Grupul Bilderberg, Wall Street, CIA, Mossad şi KGB, grupuri „organizate, finanţate şi coordonate” de SRI, agenţi de influenţă sau plasaţi în presă şi chiar despre fosta Securitate, „aciuată”, se pare, în marile redacţii ale ziarelor germane. Despre ceea ce nu s-a vorbit prea mult a fost însă viziunea sau obiectivul final al acestor planuri care s-au desfăşurat atât de fulgerător sub ochii noştri. Ce vor?
Cum explicaţiile „integratoare”, „holiste” sau, spus mai pe şleau, conspiraţioniste sunt mai curând de domeniul patologicului, să ne întrebăm dintru început dacă avem vreun motiv să suspectăm că a existat sau încă mai există vreun „master plan” care, odată dezvăluit, să ofere lumină sau măcar câteva răspunsuri asupra a ceea ce s-a întâmplat în România ultimelor luni. Răspunsul este că, atâta vreme cât nu avem acces la mărturii şi documente care să ateste dincolo de orice îndoială că un astfel de plan există, nu vom şti niciodată cu siguranţă. Putem însă susţine destul de răspicat şi fără teama de a greşi că puciştii au avut fără îndoială o misiune bine definită – îndepărtarea lui Traian Băsescu – şi o strategie în mai multe etape pentru a îndeplini această misiune. Aceasta a început cu modificarea majorităţii parlamentare prin dezertarea lui Frunzăverde şi a UNPR, îndepărtarea Guvernului Ungureanu pentru temeiuri implauzibile, a continuat cu trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului, revocarea Avocatului Poporului şi înlocuirea sa cu un instrument de partid, modificarea legilor referendumului şi organizării Curţii Constituţionale, înlocuirea şefilor celor două Camere ale Parlamentului şi s-a încheiat cu suspendarea preşedintelui şi cu referendumul de demitere.
Încercările de revocare a judecătorilor CCR indezirabili, de modificare a cvorumului după referendum prin modificarea listelor sau de ignorare deliberată de către Parlament a hotărârii CCR, toate evocate la un moment sau altul, au reprezentat mai degrabă improvizaţii panicate sau disperate ale puciştilor confruntaţi cu obstacole pe care nu le luaseră în calcul şi pentru care nu se pregătiseră. Printre aceste obstacole neprevăzute s-a numărat, de exemplu, surprinzătoarea decizie a Curţii Constituţionale privind reprezentarea României la Consiliul European (când Crin Antonescu şi-a ieşit din minţi), dar nimic nu i-a surprins mai mult decât reacţiile Comisiei Europene, ale SUA sau Germaniei şi ale celor mai importante familii politice europene, care, în cele din urmă, i-au forţat să dea înapoi. Ceea ce ne aduce la întrebarea de început: a existat până la urmă un PLAN, o mare viziune căreia să i se supună toate acţiunile conduse de Ponta&Antonescu? De la ei înşişi n-am auzit niciodată altceva decât o bolboroseală stinsă despre „un alt fel de a face politică” şi despre revenirea la „normalitate”, „democraţie”, „justiţie”, toate, desigur, „autentice” în raport cu valorile pervertite de cei dinainte, dar absolut nici o idee, nici nouă, nici altminteri, nici un program, nici măcar un manifest. Numai un ecou vag al scandărilor la fel de vagi de prin pieţe despre „aceeaşi mizerie” a politicii şi politicienilor, despre nevoia de o altă „revoluţie” şi alte banalităţi repetate seară de seară pe toate vocile, cu contribuţia activă a „militarilor” lui Dogaru, a „revoluţionarilor” lui Maior şi propagate generos de Antenele lui Voiculescu.
Cea mai simplă explicaţie – şi cea mai plauzibilă, respectând briciul lui Occam – este că PLANUL nu a existat niciodată. Că marea lor strategie a fost să-l dea jos pe Băsescu aici şi-acum, pur şi simplu din ambâţ, cu orizontul politic al unui puber în călduri şi anvergura intelectuală a personajului fără însuşiri, bântuit de propriile frustrări. Că, da, este clar că au căutat în tot acest timp să îşi aservească Justiţia, dar nu au gândit acest pas ca o victorie îndreptată spre un ţel superior, nu au făcut-o pentru a-şi însuşi o armă redutabilă în lupta pentru a institui o nouă ordine mondială, o altă lume despre care ei cred sincer că este mai bună sau mai dreaptă, ci s-au limitat să calculeze meschin, ca nişte borfaşi, că asta le va asigura imunitatea şi accesul neîngrădit la resurse. Cu alte cuvinte, că vor putea fura în continuare (sau în sfârşit) nestingheriţi. În sprijinul acestei explicaţii simple stau, pe de o parte, poticnelile şi ezitările neaşteptate ale USL pe parcursul unui demers ce părea să meargă ca uns şi în care fiecare angrenaj părea să-şi cunoască locul, dar mai ales faptul că, odată confruntaţi cu reacţia Vestului, au dat înapoi. Dacă USL ar fi dorit cu adevărat să smulgă România de pe orbita transatlantică şi să o plaseze în umbra Moscovei şi a „democraţiilor controlate” de Kremlin, ar fi mers până la capăt şi ar făcut-o indiferent de vociferările Washingtonului sau Bruxelles-ului. Dar faptul că (cel puţin o parte din ei) s-au speriat în faţa pericolului de a rămâne suspendaţi la periferia lumii civilizate, într-un limb între Vest şi Est, este o dovadă indirectă că, în realitate, nu au existat nici o viziune şi nici un plan.
Acest lucru nu înseamnă însă că nu există unii care nu au un astfel de plan şi care văd în ascensiunea USL o oportunitate nesperată. Ne-am întrebat adesea de ce, după atâţia ani de opoziţie şi într-o atmosferă politică atât de binevoitoare şi de prietenoasă, ideologii USL nu se încumetă totuşi să ne ofere marea operă pe care vor să o pună în practică, marele proiect de societate echitabilă şi prosperă pe care vor să-l construiască. De ce tinerii indignaţi care se declară gata să „îi dea jos pe ăştia” se codesc dintr-o dată atunci când îi întrebi ce vor să pună în loc? De ce unii intelectuali până deunăzi frecventabili cochetează, mai nou, cu ideea de revoluţie, iar alţii au început brusc să vorbească în dodii despre pericolul (cripto)fascismului care s-ar ascunde în liberalismul clasic? De ce s-au grăbit aproape cu toţii să atace o alianţă de centru-dreapta înainte ca aceasta să apuce să se înfiinţeze şi cu „argumente” complet irelevante, de parcă însăşi naşterea ei ar fi purtat în sine o ameninţare? Dacă Băsescu este o epavă politică în derivă, iar dreapta – o „făcătură” translucidă, atunci unde este pericolul, unde este ameninţarea pentru a declanşa Marea Schimbare? De ce nu ies aceşti oameni la lumină să ne dezvăluie marele lor PLAN, marea lor VIZIUNE pentru România? Ce aşteaptă pentru a ne dezvălui tuturor ce vor de fapt? Sau răspunsul este atât de teribil încât nu au nici măcar curajul să-l rostească?
