Prima conditie ca o institutie sa existe este acordul tuturor cu privire la regulile dupa care aceasta se infiinteaza si functioneaza, poate chiar consensul. Aceasta regula elementara este valabila, desigur, si in functionarea statului. A celui roman, ca si a celui american de nord sau de sud, ca si a celui african sau asiatic. In clipa in care apar perturbatii de consens, s-a dus dracului institutia. De stat sunt foarte multi cetateni, romani, americani, africani, asiatici si de alte nationalitati, nemultumiti sau, pur si simplu, au alta parere. Ca statul ar trebui altfel alcatuit: unii cred ca statele in care traiesc nu sunt destul de puternice, altii, dimpotriva, ca sunt prea puternice si ca ar trebui sa mai relaxeze legaturile cu societatea. Cum majoritatea se stabileste la vot, prin simpla prezenta, nici unul dintre statele europene si americane, ca printre cele de pe alte continente se mai intampla si altfel, nu este infirmat de majoritate si, prin urmare, inlocuit cu alte tipuri de contract social.
O persoana aleasa intr-o functie inalta, deputat sau ministru, se presupune din start, este de acord cu toate prevederile (rog a nu se citi cu accentul pe al doilea "e") cu privire la institutiile acelui stat. Sau, ma rog, poate avea anumite rezerve, pe care le prezinta parlamentului, pentru a reforma functionarea institutiei respective. Printre cele pe care le accepta un ministru se numara, fara doar si poate, si prevederea (atentie la "e"-uri!) de a putea fi controlat, la rigoare, de catre parlament, printr-o comisie special alcatuita, din care vor face parte, evident, si adversari politici. Nu-ti place regula, nu intri in joc. Exista la toate nivelurile societatii persoane care nu recunosc reguli, in general, acceptate, fie si numai tacit, de toata lumea. Auzi destul de des insi care, din pozitii inferioare intr-o institutie, afirma ca nu-l recunosc pe seful institutiei, numit de instanta superioara. Dar astea sunt curiozitati, reflexe anarhice, marginalizate si de natura a marginaliza, intr-o societate functionala.
Ceea ce e foarte curios este sa auzi, la nivelul cel mai inalt, persoane care nu recunosc regulile jocului in care au intrat. Doamna Udrea declara ca nu recunoaste comisia parlamentara infiintata ca sa-i controleze activitatea financiara din cadrul ministerului domniei sale. Aici deja suntem pe un teren periculos. Ca un impiegat, cum se spunea pe vremuri, de la ministerul in cauza are dubii in ce priveste comisia, pe cine intereseaza? Dar daca insusi ministrul declara acest lucru, atunci ceva e putred in Romania. Pentru ca urmarea logica a acestei declaratii nu poate fi decat rasturnarea ordinii constitutionale actuale si punerea pe picioare a alteia. Doamna Udrea vrea, prin urmare, revolutie. Exact invers decat aceea cu care este comparata adesea, mai ales in ultimul timp.
E foarte adevarat ca declaratia sa ca nu recunoaste comisia parlamentara ce o controleaza cam suna ca aceea a Ceausestilor, care nu recunosteau tribunalul ad-hoc din decembrie 1989, dar, vorba cuiva de altadata, departe griva de iepure. Dar, de fapt, nici nu e atat de departe. Pentru ca si una, si alta dintre cele doua Elene fac parte din aceeasi categorie de insi cu tupeu, care se cocoata in frunte fara a se sinchisi de reguli si de alte lucruri pe care trebuie sa le stie cineva din sistem, iar cand sunt confruntate cu acestea, reactioneaza in modul cel mai obisnuit in mediile joase, facand scandal. S-a invocat, pe buna dreptate, in cazul dnei Udrea cel putin, celebrul "argument" al studentei lui Ralea, intr-o disputa filosofica, "solutie finala" cand s-a simtit fara replica: "Asa imi trebuie daca stau de vorba cu o tuberculoasa". S-ar putea ca dna Udrea sa nu se fi recunoscut in aceasta poveste de demult, dar domnia sa nici nu face parte din "publicul-tinta" al unor asemenea scrieri.
In orice caz, oricum ar fi, faptul ca un ministru zice ca nu recunoaste dreptul unei comisii alcatuite conform regulilor parlamentare si constitutionale pentru a-i controla activitatea e mult mai grav decat des invocata sa ignoranta in privinta Uniunii Europene atunci cand s-a incercat numirea sa intr-o functie inalta legata tocmai de aceasta. Pai, daca nici ministrii nu mai recunosc institutiile statului, atunci noi ce sa mai zicem? Maine s-ar putea ca dna Udrea sa nu mai recunoasca nici ministerul in care e cea dintai… sau poate nu, ci, dimpotriva, sa nu-l mai recunoasca decat pe asta si tara noastra sa devina o simpla atractie turistica. Pentru cei care cauta exotismul statal, daca intelegem toti ce e asta, suntem, de altfel, o tinta foarte atractiva. Exemplara chiar.
