La mai bine de jumătate de an de la începutul revoluţiei arabe , mişcările prodemocraţie din mai multe ţări par să fi intrat în impas, potrivit unui articol publicat în varianta internaţională a publicaţiei Spiegel. Despoţii din Siria şi Libia se opun cu brutalitate rebeliunilor din ţările lor, în vreme ce Yemen pare să fie cuprins de haos. Va da procesul lui Hosni Mubarak un impuls protestelor?
Măgarul lui Gilamo
Pe 10 iunie, guvernul a dat jos o statuie a lui Hafez al-Assad. A doua zi, un om poreclit Gilamo şi-a urcat măgarul pe piedestal în locul statuii, spre deliciul publicului. Trupele regimului se retrăseseră din oraş în vestul Siriei. În acel loc, în 1982, Hafez Assad, tatăl preşedintelui actual, Bashar Assad, a dat un exemplu nemilos atunci când a spulberat o revoltă condusă de Frăţia Musulmană. Aproximativ 20.000 de oameni au murit în masacru.
Este ironic faptul că în acea săptămână din iunie, oraşul, în care fii poartă numele taţilor şi unchilor ucişi în masacrul din 1982, şi-a luat soarta în propriile mâini.
„Ne-am învins teama,” a spus un bărbat care participa la una din demonstraţiile zilnice din piaţa Assi, din centrul oraşului Hama, redenumită „Piaţa Martirilor”. În ultimele trei luni, trupele de elită ale guvernului întâmpinau fiecare protest cu gloanţe, ucigând zeci şi arestând mii de protestatari. Apoi, deodată, trupele au dispărut şi au luat statuia lui Assad senior cu ei, fără să ştie că fac loc, astfel, pentru măgarul lui Gilamo. „L-am dărâmat pe Assad şi am pus un măgar în locul lui!” striga mulţimea adunată.
Oraşul asediat s-a administrat singur pentru şase săptămâni. Profesorii, gunoierii şi poliţiştii din trafic s-au întors la muncă. Un comitet format din doctori, avocaţi şi ingineri, conduşi de imam-ul Mustafa Abdul Rahman, în vârstă de 60 de ani, a negociat cu guvernatorul. „Hama este liber şi va rămâne aşa,” striga mulţimea, pe măsură ce se adunau tot mai mulţi în fiecare seară, bucurându-se de plăcerea de a se putea plimba pe străzi fără să le fie teamă.
Hama era liber, dar nu avea să rămână aşa pentru mult timp.
„Recunoaşteţi sau veţi fi luaţi”
Preşedintele a ordonat întoarcerea tancurilor înapoi în oraş la sfârşitul lui iulie, urmând exemplul tatălui său, care se războia cu Hama. Aproximativ 150 de oameni au fost loviţi de grenade sau ucişi de lunetişti. Tancurile au blocat intrarea în spitalul central Hurani, pentru ca răniţii să nu poată fi duşi înăuntru. Angajaţi ai agenţiilor de informaţii au periat spitalele şi le-au prezentat răniţilor cele două opţiuni: să semneze o declaraţie prin care recunosc că sunt terorişti sau să fie luaţi imediat. Nimeni nu ştie unde au fost duşi răniţii, dar se pare că nici unul dintre aceştia nu s-a mai întors la spital.
Trupele de elită ale regimului, miliţia şi membri ai găştilor au luat cu asalt o mare parte din ţară, cu excepţia unor zone din principalele două oraşe ale Siriei: Damasc şi Aleppo. Doctorii care tratau bolnavii şi farmaciştii care împărţeau medicamente au fost arestaţi. În Daara, în sud, şi în Idlib, în nord-vest, forţele guvernamentale au efectuat raiduri şi prin tipografii şi au arestat oameni pentru simplul fapt că au tipărit listele cu morţi. Până acum, Opoziţia susţine că au fost ucişi 1.800 de oameni şi 12.000 au fost arestaţi, în vreme ce 3.000 au dispărut fără urmă.
O revoluţie imprevizibilă
Cât va mai rezista regimul din Siria? Este Assad pregătit să îşi ducă ţara la pierzanie, aşa cum a spus Moammar Gaddafi că va face în Libia? Sau vor suferi ambii despoţi de aceeaşi soartă pe care a avut-o fostul preşedinte al Egiptului, Hosni Mubarak?
La jumătate de an după ce egiptenii l-au forţat să îşi dea demisia, fostul preşedinte a trebuit să ia parte la proces miercurea trecută. În urmă cu doar câteva săptămâni, nici chiar cei mai optimişti oameni din Cairo nu credeau că aşa ceva ar fi posibil.
Dacă este un lucru pe care evenimentele din ultimele luni l-au demonstrat, acesta este imprevizibilitatea revoluţiei arabe, care a început cu sinuciderea lui Mohamed Bouazizi, un vânzător de fruncte neangajat din Tunisia.
