Poziţionarea cartierului general al Flotei a Cincea a marinei americane în capitala Bahrainului, Manama, restrânge posibilităţile Statelor Unite de a face presiuni asupra monarhului Hamad Bin Isa Al Khalifa pentru democratizarea regatului din Golful Persic.
30 de nave de război, 30.000 de marinari, personalul bazei – care numără alte câteva mii de oameni – aceasta este compoziţia Flotei a Cincea a marinei americane, a cărei bază operaţională se află în cartierul Juffair al capitalei Bahrainului. Prezenţa americană în Golful Persic există încă din anii ’40, când Statele Unite au început să folosească baza din Bahrain, la acea vreme un protectorat britanic. Operaţiunile Flotei a Cincea sunt multe şi variate: patrularea Golfului Persic, a Mării Arabe, a Mării Roşii, a vestului Oceanului Indian, conducerea de operaţiuni anti-piraterie, protejarea rutelor transporturilor de petrol din Golf şi, nu în ultimul rând formarea unei piedici în calea influenţei iraniene în regiune.
Flota a Cincea face parte din NAVCENT, Comandamentul Central al Forţelor Navale ale Statelor Unite – al cărui cartier general se află de asemenea în Bahrain. Pentru dreptul de a menţine baza militară din Bahrain, SUA plăteşte anual 6,7 milioane de dolari, la care se adaugă echipament militar (în valoare de 18 milioane de dolari în 2010), precum şi garanţii de securitate. După mai mult de 60 de ani, prezenţa americanilor în statul din Golf a devenit obişnuită pentru localnici.
Protestele antiguvernamentale, înecate în sânge
Pe 14 februarie, revoltele care răbufniseră în Egipt şi Tunisia au ajuns şi în Bahrain. Mii de oameni s-au adunat în Piaţa Perlei – punctul central al Manamei – protestând împotriva regimului autoritar al regelui Al Khalifa. După ce timp de două zile forţele de ordine au permis demonstraţiile, păstrând o atitudine pasivă, în cea de-a treia zi acestea au intervenit fără milă, trăgând în demonstranţi; cinci persoane au murit, iar sute au fost rănite. Câteva zile mai târziu, regele şi-a cerut scuze pentru uzul exagerat de forţă şi a promis că va deschide calea spre democraţie, însă demonstraţiile au continuat, protestatarii cerând abdicarea lui. Situaţia părea să se înrăutăţească, astfel încât, pe 15 martie, trupe ale Arabiei Saudite şi ale Emiratelor Arabe Unite au intrat în Bahrain, la cererea regelui, cu peste 1000 de soldaţi, 500 de poliţişti şi 100 de blindate, punând capăt protestelor de stradă. Al Khalifa a declarat starea de urgenţă pentru trei luni şi a impus legea marţială.
Tăcerea jenată a americanilor
În tot acest timp, oficialii americani au preferat să păstreze o tăcere jenată asupra evenimentelor din Bahrain – tăcere întreruptă din când în când de obişnuitele apeluri la calm ale Ministerului de Externe. Unele zvonuri spun că Statele Unite ar fi dat undă verde intervenţiei armate a Arabiei Saudite; deşi americanii infirmă, un oficial declarând că SUA au fost informate – dar nu şi consultate – de decizia de a interveni, puţini cred că o asemenea manevră ar fi putut avea loc fără implicarea Washingtonului.
Tăcerea administraţiei americane arată că Statele Unite continuă să prefere, cel puţin în Bahrain, o conducere stabilă, chiar dacă nu democratică, unor posibile schimbări majore, cu rezultat incert. Trebuie luat în considerare şi faptul că puterea se află în mâinile unei minorităţi sunnite, iar populaţia şiită (circa 60-70% din locuitorii Bahrainului) este slab reprezentată pe plan politic; această situaţie explică teama americanilor că, în cazul unei eventuale reuşite a revoltei şiite, o conducere aleasă democratic în Bahrain ar fi putut, sub influenţa regimului şiit din Iran, să adopte un curs anti-american şi chiar să închidă atât de importanta bază navală americană. În acest caz, realismul politic pare să fi triumfat, la Washington, asupra idealismului.
