Stela Popescu nu mai are nevoie de nicio prezentare. Istoria teatrului de revista nu se poate scrie fara a vorbi despre Stela Popescu. In luna decembrie implineste, asa cum ii place ei insesi sa spuna, 50 de ani de viata si 71 de ani de teatru… Ii dorim sa o aplaudam si cand va implini o suta de ani de teatru! Cu un optimism molipsitor, aceasta declara: „Am jucat atat de mult la viata mea – in fiecare zi cate un spectacol – incat maine ma pot apuca de alta meserie daca se pune problema”. Pana atunci, insa, Stela Popescu povesteste cititorilor „Romaniei libere”…
Faptul ca sunt nascuta pe 21 decembrie nu a avut niciodata prea mare valoare. Fiind in ajun de Craciun, nu-ti vine sa te sarbatoresti. Sotul meu, Puiu Maximilian, de la a carui moarte se implinesc, tot in decembrie, opt ani, era si el nascut pe 20 decembrie. Nu ne serbam niciodata ziua. Faceam intotdeauna Craciunul la noi, cu prietenii, cu familia. Si apoi, m-am nascut intr-o perioada in care viata era foarte grea. Noi veneam din Basarabia, mama mea era ca si vaduva, pentru ca tata era in Siberia. Pentru noi, nu era oportun sa serbam ziua de nastere. Pentru mama contau doar lucrurile foarte importante: sa am ce manca, sa fiu bine imbracata, sa nu-mi fie frig, sa fiu cocheta, ceea ce nu se intampla. Mult mai tarziu m-am trezit la realitate. Mama era disperata pentru ca intotdeauna eram dezordonata. Ea era profesoara de lucru manual. Imi facea lucruri brodate, plisate, aranjate si eu veneam cu ele acasa rupte.
Era ca un melc, totul era in interior
Si pentru Puisor, cu care m-am intalnit destul de tarziu – eu aveam 33 de ani si el 35 – numai lucrurile foarte importante aveau valoare. Si asta m-a invatat si pe mine. Era un om cumpatat si intelept, fara orgolii. Am mers in casnicia noastra pe o incredere totala si chiar daca unul dintre noi ar fi gresit, cu siguranta exista intelepciunea de a ne intreba: merita sau nu. Si sa mergem mai departe. Puiu Maximilian era teribil de echilibrat, desi era un ultrasensibil. Uneori ti se parea ca era ca un melc, totul era in interior. Oamenii care intrau in casa noastra erau mai tineri si toti ii cautau compania. Pentru ca vorbea putin, dar cu miez. Era un tip de mare haz, din hazul lui facand parte si un anumit tip de umor negru. Era un personaj extraordinar! Un om teribil de modest, care nu se considera scriitor. El spunea ca este textier. Aceasta modestie venea din intreaga lui atitudine fata de o viata fara orgolii. Exista, insa, cantece de-ale lui care sunt adevarate poezii. Cand il intrebam de ce nu scrie poezii, imi spunea ca nu asta era chemarea lui. Tot din respectul pe care-l avea fata de condeierii adevarati. Se poate spune ca a fost cel mai bun textier. Facea un cuplu adevarat cu Vasile Veselovski, cu care se potrivea extraordinar. Puiu statea la birou si Veselovski statea la pian. Nu vorbeau ore intregi. Si, la un moment dat, ii auzeai razand. Se regaseau fara sa vorbeasca. Cupletele lui Puiu erau excelente si erau subliniate de muzica cu haz, autentic romaneasca, a lui Veselovski. Erau si altii buni, dar ei erau vii, nimeni nu reusea ca ei doi sa construiasca un spectacol! Dorinta lor era sa iasa bine, nu sa fie admirati si sa-i laude lumea. Dupa ce terminau un spectacol, stateau amandoi intr-un balconas la Boema si urmareau cel putin 10 spectacole. Pana cand acestea nu se conturau perfect, nu credeau in succes. La Boema existau spectacole care se jucau si cu 200 de oameni in picioare!
Comedia are nevoie de material didactic
Acum exista o alta generatie de public care nu s-a lamurit inca cine sunt raii si cine bunii. Ei nu stiu inca cine este bine intentionat si cine este bandit, in cine sa dea. Or, comedia scrisa este o batalie. Trebuie sa stii ce sa ataci ca marele public sa reactioneze. Sunt niste copii destepti foarte multi, dar care nu stiu inca despre ce este vorba. Comedia are nevoie de material didactic. Scara valorilor nu s-a asezat inca. Revista trebuie sa aiba din cinci in cinci minute o bomba. Iar noi avem o frumoasa traditie in spectacolul de revista. Revista romaneasca este pruncul care a nascut mai tarziu teatrul romanesc.
Sunt optimista si asta este constructia mea sufleteasca
Sunt o fire optimista. Genetic stau bine. Tatal meu, care a facut Siberia, a trait pana la 91 de ani, iar mama s-a prapadit la 83 de ani, desi trecuse prin toate cate se pot inchipui. Viata este atat de scurta incat este normal sa o traiesti. Exista atatea lucruri in care poti fi fericit! Ma intereseaza oamenii. Imi place sa stau de vorba cu ei. Intr-o seara, in drum spre casa, am intrat in Piata Galati. Era frig, era tarziu si in piata era doar nea Gheorghita care vindea mere, de vorba cu un domn si band tuica fiarta. Si, dupa o jumatate de ora, mi-am dat seama ca am stat cu ei, am baut tuica fiarta si mi-a facut placere. Am aceasta predispozitie de a ma interesa ce fac altii, nu eu. Nu ma uit, de exemplu, niciodata la vreo emisiune de-a mea. Ar fi bine sa o fac pentru ca as mai vedea ca sunt prea grasa si trebuie sa slabesc, ca m-am pieptanat prost, ca am uitat sa ma dau cu crema pe fata etc. Nu ma dau cu crema pe fata decat cand imi aduc aminte, adica foarte rar. Ador slanina, dar nu-mi place grasimea pe fata. Si asta pentru ca nu ma iubesc pe mine. Dar Dumnezeu m-a ajutat pentru ca nu a fost nevoie. Mama mea avea un ten superb. Si ma gandesc ca poate grasimile pe care le mananc, chiar daca fac rau la bila, fac bine la ten…
