Boggerii scriu, marți, despre monumentul ridicat în memoria luptătorilor anticomuniști, dar și despre demnitarii care preferă să se opereze în spitalele din străinătate.
Pe blogul lui Adelin Petrișor citim despre monumentul luptătorilor anticomuniști: „Bun, cred că orice om normal e de acord că memoria celor care au luptat cu comuniștii trebuie cinstită. Mă tem însă că am uitat ce înseamnă simbolism și am ridicat un monument înalt, greu și scump. Sigur, un monument de peste 3 milioane de euro nu ar fi o problemă într-o capitală cu grădinițe, școli, spitale și drumuri. Sincer, în puțin dezvoltatul nostru oraș, aș fi preferat un monument mai mic, ridicat cu mulți ani în urmă. Cu banii ar fi fost destule alte lucruri de făcut…Asta nu înseamnă că i-am fi uitat pe eroii anticomuniști. Am fi putut cinsti memoria lor prin manuale de istorie recentă mai bune, printr-un muzeu care să arate hidoșenia perioadei ’45-’89, printr-o lege care să-i pedepsească pe cei care neagă crimele comunismului și prin mai multe condamnări ale torționarilor. Nu am făcut lucruri de substanță. Am ales calea ușoară și am ridicat niște aripi uriașe, crezând în continuare că recunoștința e direct proporțională cu mărimea monumentelor”.
Jurnalistul Cătălin Tolontan scrie, pe blog, „cum explică un ministru, doi secretari de stat și un director de mare spital decizia de a alege să se opereze în Austria, Italia și Japonia în loc să apeleze la sistemul pe care îl conduc”.
„Secția ATI din Timișoara, unde a pierit infectată Diana, fusese condusă de Dorel Săndesc, instalat secretar de stat în guvernul Ponta.
În vreme ce Ministerul Sănătății ezita să trimită răniții de la ”Colectiv” în străinătate, Săndesc își pregătea operația robotizată la prostată în Italia și tratamentul în Japonia!La Spitalul Universitar de Urgență, părinților lui Alex Hogea li se spunea că ”AKH e un spital butic fără mari performanțe”.
Dar Cătălin Cîrstoiu, manager la același Spital Universitar, se salvase de cancer tocmai la AKH! Recent, Cîrstoiu a ajuns decanul Facultății de medicină. La AKH se tratase și Alexandru Rafila,secretar de stat și șeful microbiologilor din România. Și tot la Viena se operase de monturi, o intervenție minoră, și Daniela Bartoș, fost ministru al sănătății”, scrie Tolontan.
Vedeta de televiziune Cabral explică, pe blog, „de ce lista restaurantelor amendate este doar un exercițiu de propagandă comunistoidă inutilă”: „Anii de viață petrecuți in România îți dezvoltă o neîncredere sănătoasă în autorități. De cele mai multe ori acțiunile publice ale diferitelor direcții și servicii publice sunt făcute ori din dorința unuia sau a altuia de a-și face imagine, ori pentru că opinia publică îi împinge de la spate. Rareori am văzut o autoritate publică făcându-și treaba constant, fără sughițuri și fără artificii de presă”, spune Cabral.
Cristian China Birta publică, pe blog, un text ironic despre așa-zisa inutilitata a semnalizării, de către șoferi. Articolul se intitulează „Cinci motive pentru care nu merită să folosești semnalizarea când ești la volan”.
Zoso.ro scrie despre montarea parapeților de beton pe DN1 la intrarea în București și publică o serie de fotografii în care acestea mai mult au încurcat, decât să ajute: „Mai vrea parapeți de beton de la Ploiești până la Comarnic. Am explicat aici de ce ieșirile alea din Ploiești sunt mizerabile. Și în toate curbele unde nu poți intra în siguranță cu 90km/h. Trebuie să încetinești? Perfect, punem și un parapet. Ca aici, de pildă. Sau aici, unde mi-am lăsat mașină în 2009, din cauza unui tirist care nu a mai pus frână și a intrat pe contrasens pe banda mea. Ia uitați ce frumos arată aici. Vrei să ii dai pedală sau nu știi cum funcționează inerția? Noroc bun, prostule, dă cu mașina în șanț, nu peste unii de pe contrasens.”
Adrian Georgescu scrie despre controversele stârnite de Legea antifumat: „Faptul că un fumător își satisface alături de noi plăcerea cu prețul disconfortului nostru ne deranjează, poate, mai mult decât mirosul de tutun în sine. Te uiți la un film vechi, în care Delon sau Gable fumează, și-ți vine să strigi: “Ce nesimțiți! Cum nu le spune nimeni să stingă țigara?”. Aproape că simți cum fumul iese din ecran și te îneacă. Un prieten îmi povestea că, voind să se lase de fumat – lucru pe care îl recomand tuturor -, mergea la metrou cu o țigară neaprinsă între buze. Într-o singură zi, a înregistrat o gamă largă de reacții adverse: de la priviri temătoare că va comite îngrozitorul gest al aprinderii până la strigăte indignate de: “Alo, nu știi că n-ai voie să fumezi aici?”. Dacă ați observat, cei mai vocali militanți împotriva fumatului sunt cei care au fost, până nu demult, fumători. Noi ne-am lăsat de acest obicei de vreo nouă luni, totuși în casa noastră continuă să se fumeze. De ce? Pentru că așa ni s-a părut normal, să rămânem împreună cu prietenii când suntem împreună, fără a-i exila pe fumători în balcon.”
