Cititorii veniți în număr mare din toate colțurile țării la cea de-a doua ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași s-au simțit pe bună dreptate niște răsfățați ai sorții. Ei au avut șansa rarissimă să participe la întâlniri și dezbateri cu unii dintre cei mai mari scriitori ai planetei. Două dintre aceste personalități de calibru au plecat în lumea largă chiar din România. Este vorba despre Herta Müller și Norman Manea.
Cele două întâlniri ale presei și ale publicului din Iași cu Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, prezentă, au avut de toate. De la discuții despre scrisul ca terapie la amintiri din comunism și la mult disputata temă a ”trădării intelectualilor”.
”Când am plecat din România m-am gândit: «Domne, ăștia m-au dat afară din țară». Și atunci, într-un fel, am trântit și eu ușa în urma mea. Sigur că, în România, m-am simțit trădată și de colegii mei. Dacă se punea vreodată problema ca oamenii să semneze vreo petiție împotriva regimului, nimeni nu voia. M-am simțit în primul rând foarte singură. Ăsta este riscul atunci când ieși din rând. Toți se leapădă de tine. (…)Eu mă uit la experiența altor țări. Nu numai aici a fost dictatură, toate țările est-europene au avut conduceri dictatoriale. Dar mă uit în Polonia, Cehia și Ungaria. Sunt diferențe și sunt diferențe de ținută morală. În Polonia nu s-ar fi putut întâmpla ce s-a întâmplat aici, pentru că populația nu suporta. Și fiecare, nu vorbesc doar de intelectuali, ci toată populația. Sindicatul Solidaritatea era în Polonia format din muncitori, din așa-zișii oameni simpli, onești și cu demnitate”, a declarat scriitoarea, „iar dacă regimul a mers prea departe, au făcut gălăgie. În România nu s-a întâmplat asta”, a mai amintit Herta Müller.
”Desigur că România este pentru mine un loc special. Chiar dacă pământul ei nu mă gâdilă în talpă în vreun fel deosebit și nici nu mă rănește, pentru că pământul este la fel pretutindeni, aici m-am născut și mi-am petrecut jumătate de viață.”
Scriitoarea a mai povestit că tema comunismului și a întâlnirilor sale cu Securitatea sunt recurente în opera ei pentru că acesta este un dat al destinului său uman și literar. „Mai ales în primii ani de locuit în Germania, când știam că în continuare există regimul Ceaușescu și câteva zeci de oameni pe care-i iubeam sunt încă acolo, nu puteam scrie despre altceva. Dar jumătate din biblioteca lumii e plină de cărți ale unor oameni care nu și-au ales temele, ci temele i-au ales pe ei. Așa sunt scriitorii care au trecut prin cele două Războaie Mondiale, prin Gulag sau prin Holocaust”.
Deși scrisul pentru ea s-a dovedit a fi o acțiune dureroasă, a funcționat și ca o terapie a depresiilor sale de exilat. ”Multe lucruri sunt terapeutice – o floare, o grădină, orice este frumos poate fi terapie. Dar în artă, dacă ceva este frumos, te și doare în același timp. Nu există aici doar o latură, nu e doar ceva care te bucură. Această durere e necesară, poezia nu se termină o dată cu un cuvânt. Mă doare, dar mă și ajută. (…) În aceste condiții, să scrii este un risc, dar și să nu scrii este tot un risc. Poate ar fi fost mai bine să nu scriu. Dacă nu m-aș fi apucat să citesc cărți și să merg în direcția asta, aș fi fost într-o altă viață, cu alți prieteni. Aș fi lucrat undeva, într-o croitorie sau într-o fabrică de ciorapi. Aș fi lucrat în fiecare zi, aș fi fost obosită, aș fi văzut ce se întâmplă în jurul meu și aș fi avut altă metodă de a mă exprima. Aș fi băgat toată această sensibilitate
într-un ciorap. Doar că într-un ciorap nu s-ar fi văzut“, a adăugat cu umor marea scriitoare.
Întâlnirea cu Herta Müller a funcționat cu siguranță ca o terapie și pentru cei prezenți în număr foarte mare în sala Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași.
Norman Manea, locuitor al limbii române
Un alt exilat de marcă este Norman Manea, care a și încheiat cel mai consistent eveniment literar din țara noastră, FILIT. Acesta a declarat că a simțit adeseori că singura lui avere este limba română. Ba, mai mult, că locuiește în limba română. Și că își cară cu el, oriunde merge, casa, precum melcul. „Am plecat cu o mică valiză, dar chiar dacă mi s-ar fi dat voie să plec cu 30 de valize, tot n-aveam mare lucru de dus cu mine“, a mărturisit scriitorul, adăugând că, în momentul în care a ajuns la Aeroportul Otopeni şi era gata de plecare, a avut senzaţia că, în schimbul paşaportului, i s-a tăiat limba: „Tocmai în momentul în care aş fi putut să vorbesc liber şi aş fi avut atât de multe de spus, mi s-a tăiat limba”.
El a mai povestit că îndrăgostirea sa iremediabilă de limba română și de literatură s-a produs la 9 ani, când a primit de ziua sa, la Bâlciul de Sfântul Ilie, o carte cu coperte verzi, cu basmele lui Ion Creangă. Atât de fascinat a fost copilul Norman Manea de lumea lui Creangă încât și-ar fi dorit să se mute în carte și să facă din personajele poveștilor adevărata sa familie. Tot din basmele acelea a aflat un lucru înfricoșător: că există pericolul ca cineva din afară să te transforme în altceva decât ești, așa cum s-au petrecut lucrurile cu prințul din ”Povestea porcului”. ”Așa mi s-a întâmplat și mie”, a spus Norman Manea. ”Eu, la 5 ani, când am fost dus în lagăr, nu eram evreu.
Eram copil. Am fost făcut evreu de cei care m-au băgat într-un vagon de vite împreună cu alte câteva sute de nefericiți. Am ajuns evreu cu largul concurs al celorlalți. Lor le datorez acest ghinion”, a mai spus Norman Manea, care nu s-a dat în lături nici de la puțintică politică actuală, atacând cu ironie caldă noua sa patrie, America, pentru că, în ciuda faptului că are cea mai mare armată din lume, a pierdut toate războaiele de după 1945 și asta doar din cauză că nu l-a întrebat nimeni și pe el ce părere are despre asta. El a subliniat astfel cu umor că intelectualul în America zilelor noastre a fost înlocuit în spațiul public cu vedeta de cinema și că pe nimeni nu mai interesează care sunt opiniile politice ale intelighenției. Și cu toate acestea, oricât de ”nasoală” ar fi America, și cât de imperfectă este democrația, tot rămâne cea mai bună dintre lumile posibile.
Umorul englezesc al lui David Lodge și viața nocturnă a lui Cărtărescu
David Lodge, unul dintre cei mai importanți scriitori britanici contemporani, s-a aflat și el zilele acestea la Iași, la FILIT. Aceasta în ciuda faptului că nu prea mai călătorește în străinătate dintr-un motiv cât se poate de simplu: la cei 79 de ani ai săi, nu mai aude foarte bine.
Deși pentru mulți o astfel de infirmitate reprezintă un subiect delicat de discuție, David Lodge nu are nici o reținere să vorbească deschis despre asta, ba chiar găsește că este comic să confunde cuvintele pentru că nu le aude bine. „Unul dintre avantajele de a fi surd este că poți să scoți aparatul auditiv și obții o liniște binecuvântată“, a declarat autorul, care a scris un roman al cărui personaj principal are tocmai probleme auditive. Iar titlul cărții este un joc de cuvinte care pornește de la confuziile pe care un om aproape surd le face regulat, în acest caz între cuvintele „deaf“, care înseamnă surd în limba engleză, și „death“, adică moarte. „Deaf sentence”, tradus la noi „Mort de surd”, tratează cu umor o situație pe care alții o percep cu maximă seriozitate. Poate de aceea volumul a căpătat o utilizare pe care David Lodge nu o anticipase atunci când l-a scris. Există oameni surzi care refuză să admită acest lucru, spre disperarea rudelor și a prietenilor, a povestit scriitorul, iar acum aceștia din urmă le dau primilor „Deaf sentence“ tocmai pentru a le sugera că e timpul să meargă la doctor. „Romanele nu fac prea des un astfel de bine direct, dar iată că acesta o face“, a glumit David Lodge.
Totuși, britanicul a afirmat că, deși cartea are în centru un personaj cu probleme auditive, nu este despre el. „Romanele sunt un amestec de ficțiune și aubiografie, dar la final faptele sunt atât de amestecate, încât de multe ori, după câțiva ani, nici autorul nu mai știe care sunt lucrurile adevărate și care sunt create“, a răspuns David Lodge la întrebarea lui Codrin Liviu Cuțitaru, moderatorul întâlnirii de miercuri seară, dacă „Deaf Sentence” este autobiografică. Mai mult, a insistat autorul englez, cititorii consideră ca fiind reale elemente dintr-o operă a sa care este în totalitate inventat.
Scriu o carte care, spre disperarea mea, iese altceva“
„M-am retras între pereţii casei mele, nu mă mai interesează zgomotul şi furia lumii, deoarece scriu această carte, prima serioasă după «Orbitor». De la al treilea volum din «Orbitor» au trecut câţiva ani buni. Dar, după ce am lucrat 14 ani la «Orbitor», am decis să scriu cărţi mai simple, în care îmi puteam odihni mintea. Cărţi pentru copii, o carte mult discutată, dar care pe mine mă satisface, «De ce iubim femeile», o carte de călătorii.
Și alte lucruri pe care eu le consider nu neapărat necaracteristice pentru mine, ci doar scrise în registrul minor, ceea ce nu înseamnă mediocru, ci într-o altă tonalitate“, a declarat Mircea Cărtărescu, pe scena Teatrului Național din Iași. Autorul a adăugat însă că acum a simţit nevoia să se implice din nou într-o carte puternică. „În jurnalul meu, figurează cu titlurile provizorii «Viaţa mea nocturnă» sau «Anomaliile mele». Ar fi trebuit să fie un fel de autobiografie ficţională, imaginară, dar până la urmă, spre marea mea surpriză şi spre marea mea disperare, s-a transformat singură, fără intervenţia mea, ba chiar împotriva voinţei mele, într-o carte fundamentală pentru mine.
O carte în care, mai mult ca oricând, inima mea s-a dezgolit. Nu există o dezvăluire mai mare în opera mea, este o carte în care mi-am privit viaţa nocturnă, viaţa psihică interioară, inconştientă, cu o luciditate care pe mine mă înspăimântă“, a mărturisit scriitorul. Mircea Cărtărescu nu a reuşit încă să termine acest volum, care a ajuns deja la 600 de pagini, dar la care estimează că mai are de scris încă 150 de pagini. „E o carte care nu se mai termină. Eu aş fi vrut să scriu una de maximum 200 de pagini, despre structura mea interioară pe care nu o reflectasem în celelalte cărţi. Spre disperarea mea, iese altceva“, a menţionat autorul.
Tocmai de aceea, la întrebarea pusă de moderatorul dezbaterii, Cezar Paul-Bădescu, despre ce l-ar face fericit, scriitorul a răspuns „Să termin nenorocita asta de carte!“. R.C.
