Ca de atatea ori in trecut, bancile si sectorul financiar au fost si de aceasta data punctul de pornire a crizei economice generalizate. si tot ca de atatea ori in trecut, analizele ulterioare au aratat ca reglementarea si supravegherea sectorului financiar au fost prinse pe picior gresit: ele nu au putut sa previna acumularea de riscuri si nici macar sa atenueze impactul prabusirii unor mari institutii financiare, ce puneau in pericol functionarea pietelor la nivel global. Remarcabil este faptul ca esecul cadrului de reglementare si al supravegherii nu s-a produs in tari emergente, care nu dispun de experienta si resursele necesare pentru a pune in aplicare standarde corespunzatoare, ci in cele mai complexe si sofisticate sisteme financiare din lume, precum Statele Unite sau Marea Britanie, cele care fixeaza standarde in domeniu.
Intr-o prima etapa a crizei, eforturile autoritatilor de pretutindeni au fost indreptate spre masurile exceptionale de prevenire a prabusirii sistemelor financiare, care au presupus injectii masive din bani publici. Insa, chiar daca combaterea "incendiului" a fost pe buna dreptate prioritara in aceasta etapa, a devenit curand evident ca este necesara elaborarea unor noi "instructiuni de prevenire a incendiilor": chestiunea imbunatatirii reglementarilor si a consolidarii supravegherii sectorului financiar a fost adusa in prim-planul dezbaterilor si al eforturilor de construire a unor solutii. Uniunea Europeana a avut un rol deosebit de activ in consultarile ce au avut loc in cadrul diverselor forumuri internationale, cum ar fi G20, si a avansat substantial in directia definirii unei noi arhitecturi a sistemului de supraveghere financiara la nivelul Uniunii, care este astazi in faza avansata de adoptare a legislatiei.
Noua arhitectura prudentiala ce se contureaza la nivelul UE se bazeaza pe doi piloni: unul ce are in vedere dimensiunea globala a riscurilor si altul centrat pe dimensiunea sectoriala. Dimensiunea globala se construieste in jurul unui nou organism ce va fi creat: Consiliul pentru Risc Sistemic European (CRSE). Scopul crearii CRSE este de a ajuta autoritatile sa identifice si sa evalueze gravitatea riscurilor ce pun in primejdie sistemul financiar european in ansamblu. Acest obiectiv ar fi atins prin monitorizarea tuturor componentelor sectorului financiar cu potential de risc pentru ansamblul sistemului, a interactiunii dintre componentele sistemului financiar (institutii, piete, infrastructura), precum si a interactiunii dintre sistemul financiar si economia reala. Prin recomandarile de masuri de politica economica pe care le face, CRSE ar trebui sa imbunatateasca viteza de reactie a autoritatilor la semnale de risc.
Dimensiunea sectoriala a sistemului de supraveghere financiara la nivelul UE este conceputa in jurul a trei autoritati sectoriale de supraveghere (bancara, asigurari, piete bursiere) ce ar urma sa fie constituite. Acestea ar avea dreptul de a emite standarde de supraveghere obligatorii pentru toate statele membre, contribuind astfel la eliminarea diferentelor ce mai persista in transpunerea legislatiei UE la nivel national, precum si la aplicarea unitara a legislatiei. In plus, cele trei autoritati vor avea atributii de mediere si coordonare cu si intre autoritatile nationale, ceea ce ar favoriza, de asemenea, convergenta practicilor de supraveghere. Se spera ca la momente de criza autoritatile sectoriale de supravghere ar putea fi imputernicite sa ia decizii care ar promova actiuni coordonate ale autoritatilor nationale.
Se constata deci ca se accelereaza procesul de transfer al atributiilor de reglementare si supraveghere de la nivel national la nivel european si chiar, sub unele aspecte, la nivel mondial (vezi coordonarea prin intermediul G20). Aceasta evolutie nu face decat sa raspunda, cu intarziere, tendintei de globalizare a pietelor financiare: in conditiile in care marile institutii financiare isi desfasoara astazi activitatile in multe tari, iar fluxuri masive de capital se deplaseaza instantaneu intre continente, autoritatile cu competente strict nationale nu mai pot reglementa si supraveghea eficient pietele. Totusi, deplasarea reglementarii si supravegherii catre niveluri transnationale ridica o serioasa problema de deficit democratic; nu exista la nivel supranational un mecanism politic prin care diverse institutii si autoritati sa dea socoteala pentru performanta activitatii lor in fata cetatenilor. Ramane deci deschisa problema "cine supravegheaza supraveghetorii?".
Dar va reusi noul sistem de reglementare si supraveghere sa previna urmatoarea criza a sistemului financiar? Personal, ma indoiesc de acest lucru, iar aceasta atitudine este confirmata de un secol de experienta istorica pe parcursul caruia bancile si pietele financiare au devenit unele dintre cele mai reglementate activitati economice. Reglementarea se bazeaza intotdeauna pe experiente trecute, pe ceea ce stim deja, in timp ce economia progreseaza prin inovatie, prin descoperirea de noi mecanisme, instrumente, institutii care scapa intr-un fel sau altul vechilor reglementari. In plus, cu cat este mai complexa si cuprinzatoare, cu atat reglementarea este mai greu si mai costisitor de pus in practica. Asa incat, in final, desi evolutia catre extinderea si perfectionarea reglementarilor este normala ca parte din procesul de invatare colectiva, trebuie sa fim pregatiti sa fim surprinsi in continuare de crize periodice, mereu diferite si mereu aceleasi!
