Regizorul Radu Afrim isi continua cautarile pe la diferite teatre, unele inca fara mari performante, cum este cel din Constanta. La inca noul National de aici, cu Compania „Ovidius”, Radu Afrim a pus in scena si a adus recent in fata publicului o adaptare proprie, extrem de sensibila si abila a uneia dintre putinele carti ale unui mare scriitor roman, Max Blecher (1909-1938).
„Inimi cicatrizate” este, ca si „Intamplari din irealitatea imediata”, romanul unei suferinte fara alt orizont decat moartea. Autorul a trait mai toata scurta sa viata de adult in sanatorii si a scris pagini cutremuratoare (si, va asigur, cuvantul nu e aruncat cu usurinta) despre umanitatea de acolo, despre suferinta si iluminare prin suferinta. Iar Radu Afrim a stiut sa selecteze si sa construiasca o linie dramatica din acest roman de impresii si amintiri.
Este, in paralel cu o montare tip Afrim, o reintoarcere la frumusetea textului rostit, care produce emotie si care deseneaza personaje si intamplari, unele stranii pentru oamenii sanatosi. Lumea umila a celor carora li s-a diminuat ceva din fiinta se compenseaza prin trairi puternice, zguduitoare. Desi actorii de la Constanta nu sunt cunoscuti decat celor care apartin lumii teatrului, acesti tineri au participat cu daruire si convingere exemplara la construirea spectacolului cu „Inimi cicatrizate”. Miscarea scenica a „gutierelor”, un fel de targi pe roate, pe care stau majoritatea bolnavilor, e savant conceputa si foarte abil condusa, pentru a crea sugestia de neputinta, dar si pe aceea de vointa irepresibila de viata, a acestor condamnati fara vina.
As decupa mai intai, pentru prestatia lor exceptionala, patru nume, cel al Lanei Moscaliuc (o extraordinara Eva, infirma si putin arierata), al lui Marian Adochitei (in rolul Emanuel, cu finete si sensibilitate condus), al Nicoletei Lefter (fata care se indragosteste de Emanuel, mai intai un fel de silf al amorului, apoi nemaiintelegand decizia acestuia de a o indeparta de la sine) si al lui Mihai Smarandache (Quintonce, tanarul care moare in chinuri, un rol greu si cu foarte subtile nuante).
Ar veni, apoi, Georgiana Mazilescu si Diana Lupan, in rolurile unor bolnave care-si cauta dragostea si demnitatea, prima gasindu-si amputarea si, finalmente, moartea. Mai absent parca este, in rolul doctorului Ceriez, Dan Zorila. Alti interpreti, corecti in rolurile lor, sunt: Bogdan Bucataru, Cristina Oprean, Diana Cheregi, Alexandru Mereuta, Turchian Guzin Nasurla, Remus Archip, Loredana Marilena Luca. Copiii Ionut Tunescu si Sorina Urzica intruchipeaza un fel de oglinda a altei varste, supusa si ea bolii si suferintei, ceea ce-i ma-turizeaza prematur. Nu in ultimul rand, sa remarc scenografia Alinei Herescu, simpla si functionala.
In totul, un spectacol de mare tensiune si forta, emotionant si plin de subtilitati, care deseneaza din tuse discrete figuri si destine umane la limita acestei vieti.
