„Regele a murit, trăiască Regele!“, celebra expresie a lui Charles al VII-lea, folosită în 1422 la urcarea pe tronul Franței, după moartea tatălui său, a fost în ultimele zile pe buzele multor români, când un jurnalist iresponsabil a anunţat moartea Suveranului, iar un post de televiziune a preluat ştirea (pentru care a şi primit o amendă de la CNA).
Principesa moştenitoare a fost silită de împrejurări să deplaseze întregul personal al Casei Regale la Aubonne (în Elveţia), unde locuiesc Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana, făcând-o pe vechea ziaristă a „României libere“ Roxana Iordache să remarce că prezenţa „angajaţilor justifică expresia prietenii de familie“. Lăsând la o parte ironia fină a colegei noastre, Regele Mihai trăieşte. Fotografiile publicate pe site-ul Casei Regale arată o stare bună de sănătate, spre bucuria monarhiştilor.
„Trăiască Regele!“ este salutul de zi cu zi al majorităţii regaliştilor români. Expresia: „Regele a murit, trăiască Regele!“ era folosită în Anglia încă din 1272, când Henry al III-lea a murit, iar fiul acestuia, Edward I, era implicat în cruciadă. Pentru a evita vreun război civil din lipsa succesiunii la tron, Consiliul Regal a decis: tronul nu va fi niciodată gol; ţara nu va fi niciodată fără monarh. De aceea, Edward a fost declarat rege imediat. „The king is dead. Long live the king.“
Sigur, pragmaticii susţinători ai Coroanei Române se întreabă firesc: ce urmează după plecarea la Domnul a Regelui? Principele Nicolae, cel mai tânăr vlăstar domnesc, a fost înlăturat de la succesiune. La fel ca vărul său Michael. Nu mai există niciun bărbat pe linia dinastică. Acest lucru a stârnit revolta celor preocupaţi de ziua de mâine. Dacă regaliştii nu au dileme, ei fiind mulţumiţi cu sindrofiile de la Palat, cu participările la Garden-Party-uri şi cu decoraţiile date în numele Regelui, monarhiştii autentici rămân îngrijoraţi. Pe cine va aclama mulţimea? Cine va capitaliza emoţia sfârşitului de domnie? Care vor fi figurile de la catafalc? Pe cine îl vor vedea românii drept continuator? Dacă Principesa Margareta a înregistrat de şapte ori necrologul Regelui, e firesc să ne întrebăm şi noi: va mai exista Dinastia Română după plecarea în nemurire a marelui Rege?
În toate sondajele de opinie, Regele Mihai are cea mai mare cotă de simpatie. Dar încrederea într-un om, chiar şi Suveran nerepus pe tron, este suficientă pentru reinstaurarea Monarhiei?
Dacă ar fi să ascultăm părerile consilierilor speciali ai Regelui, conform cărora „niciodată regalitatea nu a fost mai apreciată în România“, am fi tentaţi să credem că, după retrocedarea proprietăţilor, familia regală nici nu a dorit mai mult. Sigur că pe fundalul descompus al elitei politice româneşti, Casa Regală apare ca o figură luminoasă, candidă, ingenuă şi altruistă. Dar e suficient să rămâi la valori simbolice, doar anunţând că eşti gata să te implici?
Tradiţionaliştii vor restauraţia şi revenirea la Constituţia din 1923. Cu actuala clasă politică nu se va putea. Societatea civilă are alte agende. De 10 mai se strâng la statuia Regelui Carol I vreo trei-patru duzine de regalişti şi o mână de monarhişti. Revenirea la Monarhie nu se face doar plimbând steaguri şi căinând exilul Prinţului. Dacă un Corneliu Coposu nu va apărea prea curând, el trebuie inventat. Epigonii monarhismului, de teapa lui Crin Antonescu, şi-au demonstrat incapacitatea şi lipsă de voinţă politică. Şi atunci ce ar fi de făcut? O Adunare Constituantă, singura în măsură să revizuiască şi să deschidă actuala Constituţie, nu se poate organiza fără voinţă politică. Dar pe cine să susţină la domnie vreo viitoare construcţie promonarhică? Regele Mihai s-a autoexilat la Aubonne şi pentru că s-a săturat să fie folosit ca partener de fotografie de către politicieni şi elitele intelectuale, spunând mereu că misiunea sa este să domnească.
Dinastiile moderne ale lumii au fost puternice pentru că au avut urmaşi. Naţiunile se bucură când prinţii zămislesc copii. În această lună se va naşte un prunc care va trebui să fie recunoscut de către Casa Regală. „Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei“, avea să spună M.S. Regele Mihai în celebrul discurs din Parlamentul României din 25 octombrie 2011. Monarhia are un trecut eroic, un prezent incert şi un viitor amputat.
E timpul clarificărilor de doctrină printre susţinătorii Dinastiei Române, fie rămânerea la regalismul, blazon de marcă, aducător de sponsori şi de bani la Palat, fie susţinerea monarhismului pragmatic şi orientat spre efecte. Cauzele sunt mici când proiecţiile sunt diafane. Uşor de citit, în clar obscur, sunt marii manipulatori. Ghinionul lor este că nu toţi sunt idioţii utili. Monarhiştii veritabili semnalează derapajele familiilor regale, deciziile greşite privind viitorul, ajută Dinastia să meargă mai departe, în timp ce regaliştii se mulţumesc să se pozeze cu decoraţiile, porţelanurile şi argintăria. Invitaţi la mesele regale, aceştia din urmă fac parte din pătura convenabilă şi uşor de schimbat la orice vânătoare de vânt.
O serie de politicieni şi servicii secrete au susţinut Casa Regală, mai ales în timpul mandatului lui Traian Băsescu, drept alternativă. Eu cred că monarhia nu este un sarcofag de moaşte pe care îl scot blajinii în timpurile de secetă, ci o ancoră solidă, fie în voioasele croaziere, fie în dezastruoasele naufragii. E timpul clarificărilor. E vremea stabilirii succesiunilor. Şi a despărţirii regalismului hipsteresc de monarhismul predictiv.
Monarhistul autentic, născut, nu contrafăcut de vreo modă trecătoare, se va lupta până la moarte pentru restauraţie. Dar are nevoie de vigoarea unui tânăr care să domnească mai mult decât Carol I.
Marius Ghilezan a publicat încă din 1991 în “România liberă“, fiind corespondent local al ziarului din Timişoara. Din 1992 până în 1996 a fost redactor de politică şi jurnalist de investigaţie. A încercat, împreună cu Petre Mihai Băcanu, directorul de atunci al ziarului, să deschidă primul proces de condamnare a comunismului. A scris sute de articole despre Revoluţia română, anchete despre încălcarea embargoului şi comentarii politice în “România liberă“, până la victoria CDR în alegerile din 1996.
