Urmarind imaginile transmise in toata lumea de televiziuni, cu protestatari care luau cu asalt Ministerul Finantelor de la Atena, mi-au venit in minte cuvintele lui Napoleon: "Noi nu facem reforme in Franta; noi facem revolutii". Grecii se confrunta cu dilema alegerii intre reforme si revolutie si, cu cat refuzul de a face reformele necesare este mai puternic, cu atat sansele ca totul sa sfarseasca intr-o izbucnire violenta sunt mai mari. Iar Grecia nu este un caz singular, greve si demonstratii au avut loc sau au fost anuntate si in Spania, Portugalia sau alte tari europene.
Perioada care va urma crizei va fi dificila in multe tari, chiar dintre cele bogate, deoarece vine vremea cand datoriile facute de autoritati pentru a combate criza trebuie sa fie platite. Intr-un fel sau altul, salariile, pensiile si alte categorii de venituri se vor diminua, iar dificultatea majora in astfel de situatii este legata de modul in care se imparte povara intre diverse grupuri sociale si intre generatiile de azi si cele de maine. Reducerea cheltuielilor bugetare loveste in primul rand functionarii publici, care isi pierd locurile de munca si isi vad salariile inghetate si sporurile eliminate. Sunt afectati, de asemenea, cei ale caror venituri provin din pensii si diverse forme de ajutoare sociale. De cealalta parte, marirea impozitelor si a taxelor afecteaza indeosebi firmele si angajatii din sectoarele productive, de la care se asteapta reluarea cresterii, iar sporirea excesiva a fiscalitatii in aceasta zona risca sa descurajeze investitiile si sa creasca somajul. Nu exista solutie perfecta, iar tensiunile sunt inevitabile.
In ciuda dificultatilor, nu cred, desigur, ca undeva in Europa se va ajunge, in perioada urmatoare, la "revolutii" de un fel sau altul. Mi se pare insa ca acest contrast intre termenul de reforma si cel de revolutie pune bine in evidenta doua modele de schimbare sociala. Modelul "reformist" este proactiv, schimbarea este prevazuta si pregatita, reformele sunt negociate pana la realizarea unui consens cat mai larg, apoi sunt aplicate cu consecventa, dincolo de ciclurile electorale. Germania este o buna exemplificare a acestui model. De mai bine de zece ani, in Germania au fost, treptat, adoptate reforme de amploare in domeniul sistemului de pensii, asistenta sociala, sanatate si in domeniul muncii, care au insemnat eliminarea sau reducerea multora dintre avantajele si beneficiile generoase ce caracterizau sistemul german. Salariile si nivelul de trai au crescut mai incet decat cresterea economica (iar in 2009 se pare chiar ca au scazut), permitand Germaniei sa se mentina competitiva la export, in pofida presiunii venite din partea tarilor cu costuri de productie scazute. Temutele sindicate germane au devenit parteneri de dialog si de multi ani nu mai auzim de traditionalele greve IG Metall care paralizau economia. Desi in 2009 a fost puternic lovita de criza din cauza scaderii cererii externe, Germania ramane un pol de stabilitate si principalul motor al economiei europene.
La polul opus se distinge modelul "revolutionar", care este reactiv in sensul ca reformele sunt refuzate pana cand nu mai exista nici o solutie de evitare a prabusirii care, pana la urma, face loc schimbarilor. Acestea sunt bruste, radicale, cu consecinte neprevazute si insotite de confruntari adesea violente datorita absentei unei perioade de negocieri si pregatire. Grecia exemplifica astazi acest model reactiv. De peste un deceniu, Grecia a ezitat sa-si reformeze institutiile publice, sa elimine coruptia, nepotismul, interventia politica in domenii care ies din competenta politicului. Cheltuielile publice au crescut fara nici o legatura cu cresterea calitatii serviciilor publice, iar fakelaki, plicul cu bani strecurat la doctor sau la functionarul de la primarie, ramane cel mai eficient mijloc de rezolvare a problemelor. Evaziunea fiscala este foarte mare – dupa unele estimari, doar 19% din veniturile economiei grecesti sunt impozitate. Ministrul de Finante al Greciei recunostea ca nimeni nu crede ca doar 15.000 de persoane din tara castiga peste 100.000 euro anual, asa cum reiese din declaratiile de venit.
Romania nu are o situatie similara cu cea a Greciei la nivelul finantelor publice sau la nivelul sectorului financiar in ansamblu. Exista insa asemanari profunde in modul de functionare a societatii, a institutiilor publice, a comportamentelor. si in Romania se discuta de multa vreme despre necesitatea unor reforme care sa schimbe modul de functionare a administratiei, care sa elimine coruptia, nepotismul, interventia politica, evaziunea fiscala si spaga. Se stie ca sistemul de pensii este nesustenabil pe termen lung si trebuie reformat, se stie ca sistemul public de sanatate este ineficient, ca nivelul calitativ al sistemului de educatie s-a deteriorat, iar salarizarea in sistemul public a capatat aspecte aiuritoare, cu tot felul de sporuri care ar fi hilare daca nu ar fi platite din banii nostri! Se stie insa ca orice incercare de reforma intampina o rezistenta inversunata, care face ca totul sa ramana in stadiul de interminabila discutie.
Ramane, desigur, solutia reformelor impuse, in mod inevitabil, chiar de prabusirea sistemului nereformat; cand nu vor mai fi bani pentru plata pensiilor, altfel va fi privita chestiunea maririi varstei de pensionare. Insa, asa cum ne spune propria experienta recenta, revolutiile sunt o solutie extrem de costisitoare. Gasirea, negocierea si punerea in aplicare a unor solutii viabile de reforma reprezinta sarcina principala a clasei politice. Succesul sau esecul acesteia va fi judecat, in timp, nu dupa cine a castigat niste alegeri, ci dupa modul in care acesta reuseste sa modernizeze Romania.
