Cu cateva zile in urma, Peggy Noonan, una dintre vocile conservatoare cele mai respectate in America, scria in Wall Street Journal ca deceniul 2000-2009 a fost unul in care principalele institutii ale societatii americane "si-au uitat misiunea". Guvernul federal s-a angajat in prea multe intreprinderi in care nu ar trebui sa joace nici un rol, uitand ca principala sa misiune este sa protejeze poporul american. Congresul a uitat sa legifereze cu privirea spre viitor, multumindu-se cu perspectiva ingusta a propriei realegeri, Wall Street-ul a uitat ca misiunea sa este sa constituie temelia solida a economiei americane, biserica catolica a uitat – vezi cazurile de pedofilie – ca misiunea ei este sa ii apere pe cei care nu se pot apara, scoala a uitat ca mai are vreo misiune, iar presa a uitat ca misiunea ei este sa ofere informatii clare si de incredere despre lumea in care traim si s-a transformat intr-o industrie a manipularii si a rastalmacirii.
Daca acesta este tabloul institutiilor americane la inceputul celui de-al doilea deceniu al secolului 21, ce putem spune despre institutiile noastre? Isi amintesc ele care le este misiunea? Sau e mai probabil ca nu au fost constiente niciodata ca au vreuna.
Parlamentul, bunaoara. Fotoliul de parlamentar nu ar trebui sa fie o recompensa acordata de partide pentru servicii mai mult sau mai putin obscure, ar trebui sa fie o misiune publica. Cei nominalizati pentru a servi publicul din Parlament ar trebui sa fie oameni in care alegatorii sa aiba incredere ca vor vota avand in vedere interesul national si ca vor urmari efectele acestor legi in interesul comunitatii pe care o reprezinta. Mai mult, candidatul la o functie de reprezentare ar trebui sa fi dovedit in vreun fel ca merita sa i se faca aceasta onoare, sa fi demonstrat in vreun fel un interes pentru binele public. Ca partid ce se recomanda de centru-dreapta, de unde ar trebui sa isi recruteze PDL candidatii? In primul rand, din randurile profesionistilor, al oamenilor care fac bine ceea ce fac in organizatiile lor, publice sau private. Cristian Preda este un profesionist, Honorius Prigoana, nu. Apoi, din randurile celor care s-au remarcat prin activitatea lor in interes public. Monica Macovei este un exemplu de om care s-a pus in slujba luptei anticoruptie. Honorius Prigoana nu s-a remarcat prin nimic. Se poate invoca faptul ca este vorba de figuri exceptionale si ca un partid nu se poate bizui numai pe acestea, dar ar trebui totusi sa existe destui fosti si actuali procurori care sa fi reusit sa duca la bun sfarsit cazuri de crima organizata sau de coruptie si care sa fie atrasi in activitatea politica, ar trebui sa existe fosti militari care sa isi fi servit patria cu onoare in teatrele de operatiuni si care sa doreasca sa o reprezinte la fel de onorabil din Parlament. Sau ar trebui sa existe pe undeva oameni care sa se fi dedicat unor programe sociale, sa fi facut voluntariat pentru o cauza mai mare decat ei insisi, sa fi organizat sau finantat proiecte caritabile pe langa biserici sau organizatii nonguvernamentale. Oricata buna-credinta si bunavointa am avea, tanarul domn Prigoana nu se califica in niciuna din aceste categorii ca sa merite sa candideze din partea PDL. Daca ar fi sa luam in serios argumentul ca ar fi o persoana mai articulata decat ceilalti membri ai asa-numitului "fenomen Dorobanti" si ca, in fond, s-au vazut lucruri mai rele in Parlamentul Romaniei, va trebui sa acceptam urmatoarea dilema sinistra: fie "grupul Dorobanti" sunt o ceata de babuini isterici iar caracterul "articulat" al tanarului Prigoana il transforma intr-un soi de "veriga lipsa" cu totul remarcabila, fie Parlamentul nostru este intr-atat de corupt incat accesul lui Junior ar fi, de fapt, o imbunatatire a calitatii Legislativului. Cat priveste celalalt argument – ca ne-am afla in prezenta unui exceptional de daruit om de afaceri la cei numai 23 de ani ai sai – atunci, daca ne amintim ca Bill Gates a avut primul sau mare succes la 24 de ani cand a reusit sa le vanda celor de la IBM primul sistem DOS pentru 50.000 de dolari, este evident ca Prigoana Jr. tinteste prea jos: cineva are urgenta nevoie de calitatile sale pe Wall Street sau in city-ul londonez. Ramane modernizarea statului din care tanara speranta pedelista si-a facut tema de campanie.
De acord, este o tema foarte mare. Daca tot va trebui sa schimbam Constitutia, poate ca ar trebui sa avem acum dezbaterea pe care nu am avut-o niciodata despre misiunea pierduta a institutiilor romanesti. Ar fi mai mult decat urgent si necesar ca juristi, oameni politici, intelectuali si reprezentanti ai societatii civile sa se angajeze intr-un dialog public despre sistemul de guvernamant, despre limitele puterii statului, despre rolul fiecarei ramuri a guvernamantului, despre sistemul de checks and balances care este limpede ca sub actuala Constitutie nu functioneaza. Despre reprezentare, despre structura Parlamentului si numarul de parlamentari, despre impozitare sau despre ce drepturi trebuie sau nu trebuie garantate de Constitutie (de exemplu, daca actualul articol 34 – "dreptul la ocrotirea sanatatii" – ii permite domnului Attila Cseke sa ne bage pe gat impozitul pe aripioare picante, n-ar fi cumva mai indicat sa stergem cu totul din viitoarea Constitutie chestia cu "ocrotirea", ca tot stim cu totii ca nici nu suntem ocrotiti si nici nu e gratis?).
Nu e o intreprindere noua! S-a mai facut. Intre octombrie 1787 – la scurta vreme de la incheierea Conventiei Constitutionale de la Philadelphia – si mai 1788, cand ultimul stat a ratificat textul constitutional, in cateva ziare din New York au aparut o serie de 85 eseuri care tratau toate aceste teme si pledau pentru Constitutie si pentru o Uniune mai puternica intr-o vreme cand America era mult prea tematoare de orice Putere. Adversarii Constitutiei semnau cu pseudonime precum Cincinnatus, Brutus ori Cato pentru a sublinia opozitia lor fata de "cezarismul" pe care aceasta l-ar fi continut. Avem si noi azi destui care se tem de un "neocezarism", deci sa vorbeasca! Aparatorii Constitutiei se numeau Alexander Hamilton (primul secretar al Trezoreriei), John Jay (primul presedinte al Curtii Supreme) si James Madison (al patrulea presedinte, autorul de fapt al Constitutiei). Cele 85 de eseuri au fost reunite sub titlul "The Federalist Papers", si reprezinta, pana astazi, o capodopera a filozofiei politice si principala sursa de autoritate de interpretare a Constitutiei americane. Toate cele 85 de eseuri au fost semnate cu pseudonimul Publius, dupa Publius Valerius Publicola (prietenul poporului), unul dintre primii consuli ai Republicii Romane.
Ideea este ca, daca vorbesc serios despre reforma statului, domnii Basescu si Boc trebuie sa raspunda onest la o intrebare foarte simpla: "Cine are sanse mai mari sa fie un nou Publius: Cristian Preda sau junele Honorius?".
