Victor Ponta a declarat că PSD va solicita preşedintelui Băsescu organizarea unui referendum privind măsurile de reducere a cheltuielilor bugetare. Bună ideea, dar ce întrebăm? Pe unde s-a încercat, democraţia directă în materie de măsuri economice a cam eşuat, vezi cazul Californiei – statul american cu cei mai bogaţi oameni şi cele mai falimentare finanţe publice. Californienii votează de câţiva ani în referendumuri locale ba scăderi de impozite, ba creşteri de cheltuieli, iar petrecerea e pe cale să se termine cu o mare mahmureală şi acolo.
Deci ce întrebăm poporul? De unde tăiem sau de unde creştem? Am putea întreba: „Care să fie valoarea punctului de pensie”. Să crească? Să crească. Sau să întrebăm oamenii cât ar fi dispuşi să plătească pentru a creşte punctul de pensie? Nu e greu de calculat. Punctul de pensie s-a dublat între 2006 şi 2008. Tot atunci a început şi deficitul bugetului de pensii şi am început să transferăm bani de la bugetul de stat. La început câte un milliard de euro pe an, acum sărim de două miliarde. Dar nu prea poţi să pui întrebări cu miliarde la referendum.
Am putea să întrebăm doar salariaţii cât sunt dispuşi să plătească pentru pensii. Asta ar fi simplu. Avem aproape un salariat la un pensionar. Aproape, am zis, dar haideţi să pretindem că scorul este 1 la 1. Deci fiecare salariat plăteşte câte o pensie. Întrebăm aşa: „Cât sunteţi dispuşi să plătiţi pentru fondul de pensii?”. Procentajul care iese devine contribuţia obligatorie la fondul de pensii. Şi nu mai plătim suplimentar de la buget. Lăsăm apoi un guvern PSD condus de premierul Victor Ponta să împartă banii.
Am citit un editorial furios despre pensii, scris de un intelectual. Genul de intelectual cu principii multe, înalte şi fără nici o idee despre cum funcţionează sistemul în practică. Omul spunea acolo că scăderea pensiilor este un atac la proprietate, pentru că pensia este o proprietate. Frumos spus, dar nu prea înţeleg cum vine asta. Cum este cetăţeanul Gheorghe proprietar pe pensia sa? Cetăţeanul pensionar Gheorghe primeşte pensie din banii plătiţi de cetăţeanul salariat Ion. Cum poate fi Gheorghe proprietar pe banii plătiţi de altcineva? Ştiu răspunsul la care vă gândiţi: dar şi Gheorghe a fost salariat şi a plătit la rândul lui. Corect. Dar banii lui Gheorghe nu există undeva puşi deoparte. Dacă ar fi fost aşa, am fi avut pensii private, Guvernul nu avea nici o treabă cu ele şi basta. Pentru cei care cred că pensia este o proprietate şi nu poate fi scăzută, am o întrebare: se aplică acelaşi principiu şi atunci când cresc pensiile publice? Pentru că, dacă Gheorghe este proprietar pe pensia sa, atunci când guvernul i-o schimbă în sus, se numeşte că îi afectează dreptul la proprietate, corect? Nu văd de ce am aplica principiul pensie = proprietate numai când scade, nu şi când creşte. De pildă, Guvernul Tăriceanu a atacat proprietatea pensionarilor de vreo 29 de ori, cu ordonanţe de urgenţă de creştere a pensiilor (minunată planificare bugetară!). Şi ce facem cu banii plătiţi suplimentar de la bugetul de stat pentru a acoperi deficitul de la pensii? Vreo două miliarde de euro anual, cum ziceam. Înţeleg, pe logica intelectualului principial, că Gheorghe are dreptul inalienabil la proprietate asupra unei bucăţi din bugetul de stat?
Dar să nu fim maliţioşi şi să recunoaştem împreună că pensia nu este un drept, ci un contract. Un contract între fondul de pensii public şi salariaţi/pensionari. Fondul distribuie banii colectaţi de la primii pentru ceilalţi. Şi distribuie cât are. Acesta este adevărul pe care nici un referendum nu îl poate schimba. Deci, domnule Ponta, ce întrebăm şi pe cine? Nu mai bine recunoaştem cinstit că ne-am întins prea mult cu creşterile de pensii şi acum e momentul decontului? Altfel vorbim gargară şi facem moţiuni populiste, că alea nu costă. Înţeleg supărarea pensionarilor cărora li se taie din pensie şi nu îmi fac iluzii că nu voi fi înjurat sub acest articol. Am fost şi în 2007, şi în 2008, atunci când am scris că acele creşteri de pensii erau iresponsabile şi de nesusţinut în viitor. Acum trăim acel viitor. Pensionarii au fost cel mai crunt loviţi de tranziţie, dar încercarea de a recupera prea brusc ne-a aruncat în faliment.
Am mai putea întreba la referendum: „Care să fie valoarea fondului de salarii din sectorul public?”. S-ar spune că domnul Ponta conduce un partid responsabil, doar a lăsat un fond de 17,6 miliarde în 2004, când a plecat de la guvernare. Fond de cheltuieli cu salariile pe care ceilalţi l-au ridicat la peste 45 miliarde, deci dublu şi ceva. Sau să fim de-a dreptul răi şi să întrebăm poporul: dragi contribuabili care plătiţi acum mai mult decât dublu pentru salariile de la stat, sim-ţiţi cumva că s-a dublat cali-tatea educaţiei, să-nătăţii, ad-ministraţiei în aceşti şase ani?
Sau am putea pune celebra întrebare cu taxarea bogaţilor: doriţi să crească taxele pe salariile bogaţilor? Acum, că şi FMI a trecut de partea poporului (cum inspirat a spus cineva în Gândul), e la mare modă să taxezi bogaţii. Nu contează că bogaţii nu prea au salarii, ci dividende, rente, câştiguri la bursă şi alte forme de transfer de capital care acum sunt subtaxate. Dar stânga-caviar nu are o problemă cu dividendele, ci cu cota unică. O enervează din principiu. Când diverşi vă spun că „bogaţii” ar trebui să plătească mai mult, de fapt, se referă la clasa de mijloc. Înainte de cota unică, pragul maximal de impozit începea pe la 350 euro. Deci cam asta însemna „bogat” în România – jumătate din salariul minim în Grecia. Şi ce înseamnă să plătească mai mult? Oricum plătesc mai mult chiar cu cota unică – 16% din 3.000 lei e mai mult decât 16% din 300 lei, scrie la algebră. Ei vor să spună „proporţional mai mult”, dar să nu pretindem logică acolo unde e doar pasiune. Nu contează nici faptul că prin cota unică au venit mai multe venituri la stat – e legea aceea de fier care spune că după un anumit nivel oamenii nu mai plătesc şi degeaba creşti taxele, vei scoate mai puţini bani. Amicul meu Liviu Voinea tocmai a lansat un nou studiu în care tot cota unică e de vină pentru diverse. De câţiva ani Liviu a făcut o mică obsesie din cota unică, aşa că recomandă abandonarea ei ca soluţie la probleme de sens contrar. Când eram pe creştere economică, propunea abandonarea cotei unice pentru că încuraja consumul iresponsabil, acum recomandă acelaşi lucru pentru a ieşi din recesiune. Cum punem întrebarea la referendum?
Sau îi dăm dreptate lui Ion Iliescu şi cădem de acord că astea nu sunt chestiuni de „da” şi „nu” şi mai bine renunţăm la referendum? Iar a ajuns Ion Iliescu vocea raţiunii la PSD?
