Naționala noastră de fotbal este singura formată din nativi români, scriau deunăzi ziarele de sport. Această statistică ascunde însă, dincolo de mândrie, un adevăr trist: niciun sportiv de performanță din țările sărace ale lumii nu alege România ca destinație a împlinirii sale. Nu suntem atractivi pentru nimeni, nici chiar pentru noi înșine…
Adrian Năstase a vorbit la un moment dat despre două Românii. Cred că era într-o confruntare televizată cu Traian Băsescu, în campania electorală din 2004. Chiar dacă altceva ar fi vrut să spună, cele două Românii s-au văzut foarte bine: Năstase părea exponentul clasei bogate, iar Băsescu – al celor mulți și săraci. Păreau reprezentanții a două Românii ce funcționau în paralel, cu forțe și obiective dife-rite. Aroganța a pierdut competiția electorală, dar victoria nu a aparținut României supuse, ci tot feudalilor. Românii s-au dus după fentă, cum se spune în fotbal, iar Traian Băsescu a fost un dribleur mai mult decât iscusit.
Prea puține capitole-cheie s-au împlinit în timpul domniei lui Traian Băsescu. Procesul comunismului a fost un episod zgomotos și mediatizat, care nu a dus decât la condamnarea simbolică a regimului de tristă amintire între pereții Parlamentului.
Pactul pentru educație a fost o altă poveste. Un ministru agitat a introdus camerele de supraveghere la examenele școlare, dar nimeni nu s-a aplecat asupra programelor școlare, asupra finanțării corecte a școlii românești sau asupra nevoilor dascălilor. Nimeni nu s-a uitat cu seriozitate la școlile din țări mai dezvoltate decât România. Citim cu plăcere pe internet despre școlile din Finlanda, Suedia sau Marea Britanie. Dar atât. Noi ținem elevii în două schimburi la școală, avem clase supraaglomerate, plătim prost profesorii, încurajăm meditațiile private și, după un bacalaureat bine suprave-gheat, tinerii care nu merg la facultate nici nu știu să facă nimic, nici loc de muncă nu găsesc.
Agricultura, dacă nu e vândută, e doar de subzistență, iar mediul rural e acoperit de praful ulițelor. Sănătatea e diluată cu Hexi Pharma, iar spațiile comerciale din orașe sunt dedicate farmaciilor, băncilor sau agențiilor de pariuri sportive. Dar și agricultura, și sănătatea, și comerțul sunt controlate direct sau indirect de statul român. Iar statul pune în fruntea instituțiilor oameni legați de partidele politice aflate la guvernare.
Sunt doar câteva lumi paralele care conviețuiesc fără să se atingă în acest spațiu numit țara noastră. La matematică am învățat că două drepte sunt paralele pentru că nu se intersectează niciodată.
Realitățile paralele sunt rezultatul a două agende diferite. Prima și cea mai bine închegată este cea a clasei conducătoare. Cealaltă, mai difuză, este a celor mulți. O agendă care nu e altceva decât suma agendelor fiecăruia.
Nu vreau să spun nici că fiecare om politic este corupt, nici că fiecare cetățean este nefericit. Ceea ce este însă limpede, iar participarea la alegerile locale a dovedi-
t-o, este faptul că nu mai există încredere în „pro-iectul comun“. Binele public, în loc să fie identificat în autostrăzi, ca să dau numai un exemplu din zona cea mai vizibilă, a infrastructurii, a devenit o noțiune abstractă.
Eroarea majoră de înțelegere aparține partidelor politice. PSD și PNL, fiecare cu sateliții săi, au pe agendă câștigarea puterii, care a devenit un scop în sine, și nu un mijloc de realizare a proiectelor comune. Liderii celor două partide mari au probleme de credibilitate nu (numai) ca persoane fizice, ci ca purtători de energie într-o construcție socială și economică profundă. Partidele mai mici se raportează și acestea în mod exclusiv la jocul de putere. Președintele Klaus Iohannis pare să nu fi înțeles că, fiind ales prin vot direct, trebuie să fie promotor al creșterii țării și al limpezirii apelor. Ridiculizarea apetenței președintelui pentru călătorii nu reprezintă altceva decât o reacție publică firească față de o persoană care părea să întrunească extrem de multe așteptări, dar a trecut pe lângă subiect.
Cele două lumi par mai departe una de alta decât oricând. Corăbiile politice ajung în porturi doar o dată la patru sau cinci ani și descarcă doar cuvintele pe care hamalii din port vor să le audă. Dar nici aceștia, cel mai adesea amărâți, nu se mai reped să le descarce. Apoi cârmacii își duc bărcile cât mai departe de țărm, de parcă nu ar vrea să mai aibă nimic de-a face cu portul dezolant din care au plecat.
